din 25 iunie 2010
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar
În temeiul prevederilor art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.
(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, la data de 15 iunie 2010, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a solicitat Curţii Constituţionale să se
pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.7798 din 15 iunie 2010 şi constituie obiectul
Dosarului nr.1532A/2010.
În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost aduse
următoarele argumente:
Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar are, în realitate, ca obiect de reglementare o serie de
restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale după cum
urmează: o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, determinată de
restrângerea exerciţiului dreptului la salariu – prin diminuarea
cuantumului salariilor cu 25 %; o restrângere a exerciţiului dreptului la
pensie, determinată de diminuarea cuantumului pensiilor cu 15 %; o
restrângere a exerciţiului dreptului la ajutor de şomaj, determinată de
diminuarea cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu 15 %; precum şi o
restrângere a exerciţiului dreptului la măsuri de asistenţă socială
concretizată în neacordarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la
pensie, retragere sau trecere în rezervă şi în diminuarea cu 15 % a
cuantumului indemnizaţiilor acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii
copilului.
I. Prin Legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi
instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului
de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi
Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr.761 din 9 noiembrie 2009, invocându-se aceeaşi
situaţie de criză economică, Guvernul a făcut apel la dispoziţiile art.53
din Legea fundamental pentru a restrânge exerciţiul dreptului la muncă.
Tot astfel, în prezent, ignorând Decizia Curţii Constituţionale nr.1414 din
4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.796 din 23 noiembrie 2009, se invocă acelaşi motiv – criza economică
– cu scopul restrângerii pentru a doua oară în termen de 6 luni a
exerciţiului unor drepturi prevăzute de Constituţie. Or, restrângerea
sistematică a exerciţiului unor drepturi, care tinde să devină o regulă în
conduita autorităţii publice care adoptă această măsură, se situează în
afara cadrului constituţional pe care îl trasează chiar dispoziţiile art.53 din
Legea fundamentală.
Caracterul temporar pe care restrângerea exerciţiului unor drepturi
fundamentale trebuie să îl îmbrace nu rezultă fără echivoc din dispoziţiile
art.17 al Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar. Astfel, în timp ce art.17 alin.(1) prevede că
restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, la pensie, la ajutor de şomaj
şi la măsuri de asistenţă socială se aplică până la 31 decembrie 2010,
aliniatul 2 al articolului precizat stabileşte că „începând cu 1 ianuarie
2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure
încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării
măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în
condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul
2011.”
Aşa fiind, dispoziţiile art.17 alin.(2) nu numai că nu consfiinţesc
caracterul temporar al măsurii, ci permit ca restrângerea exerciţiului
tuturor acestor drepturi să continue şi după data de 1 ianuarie 2011,
transformându-se dintr-o restrângere cu caracter temporar într-o
restrângere cu caracter permanent, care îşi pierde legitimitatea
constituţională.
În acest context, formularea echivocă a dispoziţiilor art.17 alin.(2)
încalcă cerinţa previzibilităţii şi accesibilităţii legii şi nu permite
destinatarilor acestor dispoziţii să cunoască modul în care vor beneficia,
după data de 1 ianuarie 2011, de drepturi fundamentale precum dreptul la
muncă, dreptul la pensie, dreptul la ajutor de şomaj şi dreptul la măsuri de
asistenţă socială.
Dispoziţiile legii criticate se situează sub auspiciile art.1 din
Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, dreptul la salariu, dar mai ales drepturile care
decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum
este dreptul la pensie constituind drepturi patrimoniale, care intră sub
protecţia acestui text. Recunoscând marja de apreciere a statelor în
materia legislaţiei sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
subliniat obligaţia autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între
interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor, echilibru care nu este menţinut atunci când, prin diminuarea
drepturilor patrimoniale, cetăţenii trebuie să suporte o sarcină excesivă şi
disproporţionată. Într-o astfel de situaţie, există o încălcare a art.1 din
Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale determinată de încălcarea caracterului rezonabil
şi proporţional al diminuării drepturilor patrimoniale (Cauza Kjartan
Ásmundsson c. Islandei, Cauza Moskal c. Poloniei).
Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de Legea privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar impune
o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru
între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale
ale persoanei.
II. În accepţiunea art.124 alin.(3) din Legea fundamentală,
referitoare la înfăptuirea justiţiei, independenţa financiară a judecătorului
reprezintă o componentă de esenţă a independenţei puterii judecătoreşti.
Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a absenţei unor
drepturi fundamentale cum sunt drepturile exclusiv politice, drepturile
social-economice precum şi a existenţei incompatibilităţilor stabilite la
nivel constituţional cărora magistraţii li se supun pe parcursul întregii
cariere profesionale. Totodată, stabilirea remuneraţiei judecătorilor ţine
seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător, care privesc
întreaga durată a carierei judecătorului. Regimul strict al absenţei unor
drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii stabilit prin Legea fundamentală şi
dezvoltat prin legea specială, precum şi responsabilităţile şi riscurile
profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări corespunzătoare,
în acord cu reglementările internaţionale.
În contradicţie cu art.124 alin.(3) din Legea fundamentală, actul
normativ privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar impune o diminuare a salariilor judecătorilor, ce este de natură a
afecta însăşi independenţa judecătorilor şi a puterii judecătoreşti în
ansamblu.
De asemenea, este invocată Decizia Curţii Constituţionale
nr.20/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72
din 18 februarie 2000, Carta europeană cu privire la statutul judecătorului
(Consiliul Europei, Strasbourg, 8-10 iulie 1998), Carta universală a
judecătorului (Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a
Judecătorilor, 17 noiembrie 1999), Rezoluţiile Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi
nr.40/146 din 13 decembrie 1985, art.10 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ulterior sesizării, cu Adresa nr.106 din 18 iunie 2010, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale o „dezvoltare
argumentativă”, ce a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub
nr.8067 din 18 iunie 2010.
Aceasta se referă la următoarele aspecte:
Întrucât invocarea art.53 din Legea fundamentală vizează apărarea
securităţii naţionale, în mod obligatoriu sunt incidente în cauză
dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, cu modificările şi
completările ulterioare, securitatea naţională fiind prevăzută în art.3 lit.a)
ca o situaţie care reclamă intervenţia stării de urgenţă. Plasarea măsurilor
de austeritate sub auspiciile securităţii naţionale obligă la respectarea
procedurii instituirii şi încetării stării de urgenţă astfel cum este ea
reglementată în Ordonanţa precitată. În aceste condiţii, Guvernul nu se
putea substitui atribuţiilor Preşedintelui României şi Parlamentului pentru
a lua măsuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin
încălcarea art.53 şi art.93 din Constituţie. Prin urmare, măsurile de
austeritate luate de Guvern, motivate de raţiuni ce ţin de securitatea
naţională, contravin flagrant Constituţiei şi legilor speciale, impunând, în
consecinţă, constatarea neconstituţionalităţii lor.
La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea
Constituţională, sub nr.8109 şi nr.8111, cererile de „intervenţie în interes
propriu” depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin
care aceştia solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând
că aceasta este abuzivă, iar fundamentarea ei nu poate fi făcută decât cu
încălcarea flagrantă a art.15 alin.(2), art.11, art.20, art.44 şi art.47 din
Constituţie, art.14, art.15 şi art.18 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art.1 din Protocolul nr.1
la Convenţie, art.1, art.5 şi art.969 din Codul civil.
Cu Adresa nr.108 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie a
trimis Curţii Constituţionale un punct de vedere al Avocatului Poporului
referitor la Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar solicitat de către Asociaţia „Themis-Casatia”.
În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992,
sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere
asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa
nr.I 2031 din data de 22 iunie 2010, punctul său de vedere, în care se
arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile
Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar contravenind prevederilor art.41, art.47 alin.(2), art.53 şi art.124
alin.(3) din Constituţie, precum şi art.20 din Legea fundamentală cu
referire la art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Apărarea securităţii naţionale – ca o raţiune de restrângere a unor
drepturi fundamentale – nu poate fi invocată în acest caz, deoarece în
considerarea acesteia a fost adoptată şi Legea nr.329/2009 privind
reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea
cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea
acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi FMI. Consideră că invocarea
apărării securităţii naţionale ca o raţiune ce ar legitima o nouă restrângere
a exerciţiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă încălcare a
prevederilor art.53 alin.(1) din Legea fundamentală.
Măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi nu este instituită în
scopul salvgardării altor drepturi, legea în cauză cuprinzând exclusiv
dispoziţii de diminuare ori de desfiinţare a unor drepturi, fără a se preciza
în concret cele ce ar fi apărate în consecinţă.
Caracterul temporar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă,
dreptului la pensie, la ajutor de şomaj şi la măsuri de asistenţă socială nu
rezultă fără echivoc din dispoziţiile Legii criticate. Astfel, prevederile
art.17 alin.(2) stabilesc că „începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica
politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul
cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere
a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru
nr.330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011.”
Sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de art.53 din Constituţie, se
consideră că măsurile propuse prin legea dedusă controlului de
constituţionalitate nu sunt proporţionale cu situaţia ce determină
restrângerea exerciţiului unor drepturi şi, totodată, aduce atingere
dreptului la pensie, astfel cum este acesta reglementat prin art.47 alin.(2)
din Legea fundamentală.
De asemenea, legea criticată încalcă şi dispoziţiile art.124 alin.(3) din
Constituţie, care statuează că judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii, întrucât în accepţiunea textului citat, independenţa financiară
a judecătorului reprezintă o componentă esenţială a independenţei puterii
judecătoreşti. Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a
absenţei unor drepturi fundamentale precum şi a incompatibilităţilor
cărora aceştia li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale.
Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii
stabilite prin legea fundamentală, precum şi responsabilităţile şi riscurile
deosebite ale profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări
corespunzătoare, în acord cu reglementările internaţionale. Din această
perspectivă, diminuarea salariilor judecătorilor prin Legea privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar apare ca o
încălcare a dispoziţiilor art.124 alin.(3) din Constituţie.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere,
înregistrat la Curtea Constituţională sub nr.8265 din 23 iunie 2010, din
care rezultă că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În
argumentarea punctului său de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de
drepturi fundamentale ale dreptului la muncă (inclusiv componenta sa,
dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj, însă aceste drepturi nu sunt
absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns în condiţiile art.53 din
Constituţie. Se apreciază că, în privinţa restrângerii drepturilor
fundamentale, art.53 din Constituţie impune o mai mare rigoare decât
prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. În
consecinţă, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României sunt mai
stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea urmează
să fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei menţionate.
De asemenea, se susţine că, în mod implicit, şi prevederile Convenţiei
sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.
Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, autorităţile naţionale dispun de o anumită putere discreţionară în
a aprecia noţiunea de interes general al comunităţii, în acest sens fiind
citată cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun,
prevăzută de art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută
pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea
ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de
apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor
Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu
scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului de
proprietate este contrară Convenţie numai dacă este discriminatorie şi
insuficient motivată.
Or, în cauza de faţă, se observă că restrângerea exerciţiului
drepturilor menţionate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă
determinată (până la data de 31 decembrie 2010) şi este justificată de
salvarea securităţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate
naţională, se arată că acesta este un concept constituţional şi este definit
prin art.1 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României,
iar potrivit acestei definiţii, un element esenţial al securităţii/siguranţei
naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economică.
Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi
prevăzută de art.53 din Constituţie este o prerogativă constituţională
distinctă de instituirea unor măsuri excepţionale (starea de urgenţă sau de
asediu) reglementate de prevederile art.93 din Constituţie. Astfel,
restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implică aplicarea de principiu a
dispoziţiilor art.93 din Constituţie, în timp ce, în urma aplicării acestui
din urmă text constituţional, pot fi dispuse măsuri de restrângere a
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.
Se arată că dispoziţiile legale criticate vizează restrângerea
exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncă, la pensie sau la
şomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în
deplinătatea sa. Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului
patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.
Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale
aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice,
indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor se aplică tuturor
pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al
pensionarilor să fie păstrat prin menţinerea nivelului pensiei minime
garantate. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu
amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntă
România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor măsuri, statul ar urma să
fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi
democratic.
În fine, se susţine că măsurile preconizate sunt absolut necesare într-o
societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea acestora, se realizează
economii la bugetul de stat în valoare de 7814.9 milioane lei. În sensul celor
menţionate, Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr.1414 din 4
noiembrie 2009.
Totodată, Guvernul a mai comunicat, prin adresa înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.8260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul
financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru
anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de
vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale
preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorulraportor,
cererile de intervenţie formulate şi celelalte documente depuse
la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie, precum şi ale art.1, 10, 15 şi 18
din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Obiecţia de neconstituţionalitate se referă la dispoziţiile Legii privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care, în
esenţă, prevăd următoarele:
I. Diminuarea cu 25% a următoarelor cheltuieli bugetare:
1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de
încadrare - dar fără a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi
a altor drepturi de natură salarială din sectorul bugetar;
2) valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicală,
medicamentelor şi protezelor;
3) suma forfetară destinată plăţii drepturilor băneşti ale persoanelor
angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor;
4) măsurile de la punctele 1)-3) se aplică şi personalului Băncii
Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor
5) cuantumul sprijinului statului pentru personalul clerical;
6) indemnizaţiile lunare prevăzute de art.12 alin.(1) din Legea
nr.45/2009;
7) cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei
Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,
membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale, din România şi membrilor
Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.
II. Diminuarea cu 15% a următoarelor cheltuieli bugetare:
1) indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce
vizează plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja,
2) pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de
invaliditate gradul I;
3) obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncă ca
urmare a disponibilizărilor prin concedieri colective;
4) indemnizaţia pentru creşterea copilului, fără a scădea însă sub
pragul de 600 RON;
5) cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor
Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România;
6) ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;
7) indemnizaţia de merit prevăzută de Legea nr.118/2002;
8) indemnizaţiile prevăzute de Legea nr.341/2004.
III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON.
IV. Eliminarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor la ieşirea la pensie,
retragere sau la trecerea în rezervă.
V. Biletele de odihnă pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de
către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
VI. Se abrogă, prin art.16 al legii, o serie de prevederi legale care
vizează cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din
partea statului.
VII. Potrivit art.17 alin.(1) din lege, măsurile de diminuare a
cheltuielilor se aplică până la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin.(2)
al aceluiaşi text legal prevede că „(2) Începând cu data de 1 ianuarie
2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure
încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a
aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului
2010, în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, precum şi cu respectarea
prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale
de stat pentru anul 2011”.
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art.41
referitoare la munca şi protecţia socială a muncii; art.47 alin.(2)
referitoare la dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, la
măsuri de asistenţă socială, potrivit legii; art.53 referitor la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art.124 alin.(3) referitor
la independenţa justiţiei, art.20 referitor la tratatele internaţionale privind
drepturile omului cu referire la art.1 din Primul Protocol Adiţional la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată
următoarele:
I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu
Popescu Regnard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât
instituţia intervenţiei prevăzută de art.49 şi urm. din Codul de procedură
civilă nu este compatibilă cu procedura de judecată din faţa Curţii
Constituţionale (a se vedea, Decizia nr.82 din 15 ianuarie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 16 ianuarie 2009).
Potrivit art.14 din Legea nr.47/1992, numai Curtea Constituţională se
poate pronunţa asupra compatibilităţii regulilor din procedura civilă cu
procedura din faţa sa; or, în procedura prevăzută de art.146 lit.a) din
Constituţie, o atare intervenţie este inadmisibilă, fiind contrară regulilor
procedurale stabilite prin Legea nr.47/1992.
II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează
neconstituţionalitatea diminuării cuantumului salariului personalului
bugetar, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru argumentele
ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa
încălcare a art.41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional
reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.1221 din 12
noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la
muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi
reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport de munca prestată de
către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de
muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de
ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este
plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi
anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o
veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se
poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din
Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie
întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art.53 din
Constituţie, şi anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul
constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cuantumului salariului/
indemnizaţiei/ soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, cu 25% este
prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor
bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art.1 al legii criticate a
fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din
expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională
nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o
componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii
manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională” din
textul art.53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice,
financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin
amploarea şi gravitatea fenomenului.
În acest sens, prin Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009,
Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în
lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit,
securitatea naţională.
De asemenea, prin Deciziile nr.188 şi nr.190 din 2 martie 2010,
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.237 din 14 aprilie
2010, respectiv nr.224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr.712 din 25 mai
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 22
iunie 2010, Deciziile nr.711 şi nr.713 din 25 mai 2010, Decizia nr.823 din
22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.71/2009, care suspenda executarea
unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din
acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută
în vedere prin Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009.
În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în
continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a
ţării, deci, implicit la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că, în expunerea de motive a legii criticate,
se arată că potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a
României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil,
creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului
2010. […] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în
continuare la aproximativ 3.75% datorită cererii interne slabe şi
implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a
cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de
cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5.5% iniţial”.
Se mai arată că „din misiunea de evaluare efectuată de Serviciile
Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26
aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce
priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15
miliarde de Euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat
faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru
2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor
deteriorări a condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea
veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a
asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce
trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a
celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. […] De asemenea, se
precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate
până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi
implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget,
inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina
orice diferenţă bugetară anticipată”.
În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa
stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este
îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.
Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură
concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/
indemnizaţiilor/ soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea observă că autorii obiecţiei pornesc de la o
ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi
trebuit declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii
prevăzute la art.93 din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de
urgenţă sau asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art.53 nu se circumscrie
numai situaţiilor prevăzute de art.93 din Constituţie. În consecinţă, Curtea
constată că, în situaţia de speţă, art.53 teza referitoare la securitatea
naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei
pentru justificarea măsurilor preconizate.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este
necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea
democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat
restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate
între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/
indemnizaţiei/ soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor
bugetare/reechilibrarea bugetului de stat), şi că există un echilibru
echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia
drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea constată, totodată, că măsura legislativă criticată este aplicată
în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor
categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei
dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute de art.53 din Constituţie,
analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că
măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta
substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că
restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât
se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost
edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată
limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire
la invocarea faptului că art.17 alin.(2) din lege acordă o posibilitate
nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31
decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că
această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege
menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul
salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor
măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de
personal care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor
bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în
plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor ca cel de
dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de
rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar
ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului
drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului
drepturilor este de esenţa textului art.53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de
diminuare a cuantumului salariului/ indemnizaţie/ soldei cu 25%,
constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce
afectează dreptul la salariu, cu respectarea, însă, a prevederilor art.53 din
Constituţie.
III. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia diminuare
cuantumului salariului/ indemnizaţie/ soldei cu 25% contravine
principiului independenţei judecătorului, Curtea constată că aceasta nu
poate fi reţinută.
Astfel, Curtea observă că principiul independenţei judecătorului
prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi independenţa
personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca organele
care judecă să nu aparţină executivului sau legislativului, iar pe de altă
parte instanţele judecătoreşti să fie independente, să nu fie supuse
ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau
justiţiabililor.
Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure
prin lege judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a
independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata
numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor
prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a forma
organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale;
incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea
hotărârilor; răspunderea judecătorilor.
Aşa fiind, principiul independenţei instanţelor judecătoreşti nu
poate fi legat doar de cuantumul remuneraţiei judecătorilor stabilit prin
legislaţie. Este necesară o evaluare complexă şi sistemică în ceea ce
priveşte conformitatea cu acest principiu.
Curtea reţine că există mai mulţi factori care concură în acelaşi
timp şi în proporţii diferite la realizarea independentei justiţiei şi a
magistraţilor şi nici unul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici
absolutizat.
Remunerarea judecătorilor nu este singurul factor care asigură
independenţă sistemului judiciar şi micşorarea acesteia, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de art.53 din Constituţie, pe o perioadă de timp
determinată nu creează o ameninţare la adresa independenţei sistemului
judiciar. În plus, scăderea salariilor a fost introdusă cu privire la toate
categoriile de personal bugetar.
De asemenea, Curtea constată că independenţa judecătorilor
reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor, astfel judecătorul trebuie să îşi
desfăşoare activitatea zilnică bazându-se pe responsabilitatea etică a
funcţiei importante pe care o deţine.
O absolutizare a drepturilor unei anumite categorii socioprofesionale
trebuie privită şi în contextul principiului egalităţii şi anume,
intangibilitatea sau creşterea beneficiilor acordate unui grup înseamnă în
mod automat agravarea stării materiale a unui alt grup de persoane.
De asemenea, puterea judecătorească trebuie să se integreze în
societate iar nevoile sale trebuie să fie aprobate şi respectate de către
societate. Puterea judecătorească însăşi precum şi puterile executivă şi
legislativă au un rol important în a asigura acest lucru. În condiţiile crizei
economice, solidaritatea socială presupune că fiecare cetăţean să îşi
asumă o responsabilitate proporţională pentru eliminarea
consecinţelor crizei şi că judecătorii acţionează în solidaritate cu
locuitorii unei ţări. Astfel, dispoziţiile contestate sunt în conformitate cu
principiul solidarităţii şi nu încalcă principiul independenţei judecătorilor.
Aşa fiind, Curtea constată că măsurile prevăzute de legea criticată
nu au avut în vedere ştirbirea independenţei judecătorilor.
IV. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea
cuantumului pensiilor, Curtea constată că aceasta este întemeiată pentru
următoarele motive:
Pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar
[art.7 alin.(2) şi art.90 alin.(1) din Legea nr.19/2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000] în baza
legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în
baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale
impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.19/2000,
dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile
legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele şi
pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări
sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi
juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale
cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite [art.2
lit.e) din Legea nr.19/2000]. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestaţie din
partea sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului
contributivităţii.
Art.9 alin.(1) teza întâi din legea criticată reglementează diminuarea
cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată, de
asemenea, art.9 alin.(2) teza întâi din aceeaşi lege prevede că valoarea
punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului brut al
pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrării în
vigoare a legii este de 622,9 lei. În consecinţă, în mod evident,
prevederile anterior menţionate vizează pensiile contributive cuvenite sau
aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.
În cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art.1 din Protocolul adiţional
la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul
regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a
decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a
alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre
aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta
art.14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a
adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de
asigurări sociale – indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor
contribuţii-, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un
interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de natură
contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art.1 din
Protocolul adiţional la Convenţie.
Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod
expres, la art.47 alin.(2) dreptul la pensie, ca drept fundamental. Textul
constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui
interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la
pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale
suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire al acestui
drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de Protocoalele sale
adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil art.60 din Convenţie,
potrivit căruia „nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi
interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor
oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această
parte contractantă este parte.”
Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă
din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să
contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual raportat la
nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în
perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei
cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii
fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a
compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile
vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul
principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a
celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă,
vârstă de pensionare etc.) Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua
toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la
orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.
Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu
reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui
drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.45 din 22 ianuarie 2007),
ele îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia
sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să
reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se
constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate
fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub
forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză,
practic, şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin
aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea, ca
principiu, este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi
temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei
rezultat în urma aplicării acestui principiu afectează substanţa dreptului la
pensie.
Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să reaşeze sistemul
de calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul contributivităţii,
pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea
juridică a acestui domeniu. De aceea, dacă, prin reaşezarea sistemului de
calcul al pensiei în sensul arătat mai sus, rezultă un cuantum mai mic al
acesteia, statul este obligat să adopte reglementări similare art.180 alin.(7)
din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.140 din 1 aprilie 2000, şi anume să menţină în plată cuantumul pensiei
stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este mai
avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care
beneficiază de pensie în sensul art.47 alin.(2) din Constituţie, constituind,
de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile
legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum
al pensiei.
De asemenea, Curtea constată şi anumite insuficienţe de redactare a
textului art.9 din lege. Astfel, potrivit art.9 alin.(1) din legea criticată, are
loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în
plată, ceea ce coroborat cu art.17 alin.(1) din lege duce la concluzia că o
atare diminuare este temporară – până la 31 decembrie 2010. Însă, cu
privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuată chiar
valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal cu
art.17 alin.(1) din lege nu mai apare ca fiind una clară, ceea ce înseamnă
că pentru aceste pensii legiuitorul va trebui să adopte ulterior o lege
pentru a le aduce după 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în
plată la momentul intrării în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o
diferenţă de tratament nepermisă între pensiile aflate în plată şi cele ce
vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de
pensie în ipoteza art.9 alin.(1) din lege ar fi mai mică decât cea
reglementată de art.9 alin.(2) din lege, ceea ce este, de asemenea,
inadmisibil.
Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului asigurărilor
sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării,
chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie
neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de către
stat.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu
referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr.455/B/1995, a
stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu
poate fi afectată, iar prin Decizia nr.277/B/1997 a statuat că modificarea
unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire
directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a
creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr.39/1999 (XII.21), aceeaşi
instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept
câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură, încât modificarea
cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente
similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia
nr.2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin
Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea
cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de
perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art.53 din Constituţie nu poate
fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.
Totodată, Curtea constată că, potrivit art.54 lit.a) din Legea
nr.19/2000, invaliditatea de gradul I este caracterizată „prin pierderea
totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie
sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau
supraveghere permanentă din partea altei persoane”. În consecinţă,
diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de
invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie
inferioară celei existente necesară la calculul cuantumului brut al
indemnizaţiei de însoţitor contravine art.47 alin.(1) din Constituţie, statul
neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate de protecţie socială.
IV. Curtea constată că prestaţiile sociale care au fost eliminate de
textul art.16 din legea criticată nu sunt prevăzute la nivel constituţional,
astfel încât legiuitorul este liber să aprecieze asupra acordării sau
neacordării acestora, în funcţie de posibilităţile bugetare ale statului. În
consecinţă, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor
constituţionale invocate.
V. Cu privire la prestaţiile sociale ale căror cuantum a fost diminuat,
Curtea constată următoarele:
- cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de textul
constituţional al art.47 (de exemplu: ajutorul de şomaj) pot fi diminuate
cu respectarea condiţiilor impuse de art.53 din Constituţie; cele constatate
de către Curte la analiza constituţionalităţii restrângerii exerciţiului
dreptului la muncă fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;
- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute de textul
constituţional al art.47 (de exemplu cele cuprinse la art.15 din legea
criticată) poate fi dimensionat de către legiuitor în funcţie de posibilităţile
bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu
contravine prevederilor constituţionale invocate.
VI. Curtea observă că, prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai
2010, a stabilit că „dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie disting - cu
privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru
dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru
dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o
perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o
ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii […]
constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar
poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta
decizie.”
Raportat la situaţia de faţă, Curtea reţine că legea criticată a fost
adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010.
Chiar dacă legea a fost adoptată prin această procedură, ea este şi va
rămâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin
urmare, potrivit art.147 alin.(2) din Constituţie, Curtea constată că este de
competenţa exclusivă a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor
constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului.
Curtea, totodată, constată că, în aplicarea art.147 alin.(2) din
Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale pentru a le pune de acord cu prezenta decizie şi, în
măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi
operaţiune de tehnică legislativă. Ad similis, a se vedea, Decizia Curţii
Constituţionale nr.1177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.871 din 20 decembrie 2007.
VIII. În final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii
Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru
judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii
Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor
pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât
şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor
art.147 alin.(4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor
subiectelor de drept.
În consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se
vedea Decizia nr.1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia
nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai
2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi
instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea
Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147
alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.
(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că dispoziţiile art.1-8 şi cele ale art.10-17 din Legea
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
sunt constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art.9 din Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au
participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte
Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc,
Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader, judecători.
(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, la data de 15 iunie 2010, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a solicitat Curţii Constituţionale să se
pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.7798 din 15 iunie 2010 şi constituie obiectul
Dosarului nr.1532A/2010.
În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost aduse
următoarele argumente:
Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar are, în realitate, ca obiect de reglementare o serie de
restrângeri ale exerciţiului unor drepturi fundamentale după cum
urmează: o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, determinată de
restrângerea exerciţiului dreptului la salariu – prin diminuarea
cuantumului salariilor cu 25 %; o restrângere a exerciţiului dreptului la
pensie, determinată de diminuarea cuantumului pensiilor cu 15 %; o
restrângere a exerciţiului dreptului la ajutor de şomaj, determinată de
diminuarea cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu 15 %; precum şi o
restrângere a exerciţiului dreptului la măsuri de asistenţă socială
concretizată în neacordarea ajutoarelor sau a indemnizaţiilor la ieşirea la
pensie, retragere sau trecere în rezervă şi în diminuarea cu 15 % a
cuantumului indemnizaţiilor acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii
copilului.
I. Prin Legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi
instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului
de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi
Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I nr.761 din 9 noiembrie 2009, invocându-se aceeaşi
situaţie de criză economică, Guvernul a făcut apel la dispoziţiile art.53
din Legea fundamental pentru a restrânge exerciţiul dreptului la muncă.
Tot astfel, în prezent, ignorând Decizia Curţii Constituţionale nr.1414 din
4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.796 din 23 noiembrie 2009, se invocă acelaşi motiv – criza economică
– cu scopul restrângerii pentru a doua oară în termen de 6 luni a
exerciţiului unor drepturi prevăzute de Constituţie. Or, restrângerea
sistematică a exerciţiului unor drepturi, care tinde să devină o regulă în
conduita autorităţii publice care adoptă această măsură, se situează în
afara cadrului constituţional pe care îl trasează chiar dispoziţiile art.53 din
Legea fundamentală.
Caracterul temporar pe care restrângerea exerciţiului unor drepturi
fundamentale trebuie să îl îmbrace nu rezultă fără echivoc din dispoziţiile
art.17 al Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar. Astfel, în timp ce art.17 alin.(1) prevede că
restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, la pensie, la ajutor de şomaj
şi la măsuri de asistenţă socială se aplică până la 31 decembrie 2010,
aliniatul 2 al articolului precizat stabileşte că „începând cu 1 ianuarie
2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure
încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării
măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în
condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul
2011.”
Aşa fiind, dispoziţiile art.17 alin.(2) nu numai că nu consfiinţesc
caracterul temporar al măsurii, ci permit ca restrângerea exerciţiului
tuturor acestor drepturi să continue şi după data de 1 ianuarie 2011,
transformându-se dintr-o restrângere cu caracter temporar într-o
restrângere cu caracter permanent, care îşi pierde legitimitatea
constituţională.
În acest context, formularea echivocă a dispoziţiilor art.17 alin.(2)
încalcă cerinţa previzibilităţii şi accesibilităţii legii şi nu permite
destinatarilor acestor dispoziţii să cunoască modul în care vor beneficia,
după data de 1 ianuarie 2011, de drepturi fundamentale precum dreptul la
muncă, dreptul la pensie, dreptul la ajutor de şomaj şi dreptul la măsuri de
asistenţă socială.
Dispoziţiile legii criticate se situează sub auspiciile art.1 din
Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, dreptul la salariu, dar mai ales drepturile care
decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de securitate socială, cum
este dreptul la pensie constituind drepturi patrimoniale, care intră sub
protecţia acestui text. Recunoscând marja de apreciere a statelor în
materia legislaţiei sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
subliniat obligaţia autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între
interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor, echilibru care nu este menţinut atunci când, prin diminuarea
drepturilor patrimoniale, cetăţenii trebuie să suporte o sarcină excesivă şi
disproporţionată. Într-o astfel de situaţie, există o încălcare a art.1 din
Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale determinată de încălcarea caracterului rezonabil
şi proporţional al diminuării drepturilor patrimoniale (Cauza Kjartan
Ásmundsson c. Islandei, Cauza Moskal c. Poloniei).
Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de Legea privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar impune
o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un just echilibru
între interesul general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale
ale persoanei.
II. În accepţiunea art.124 alin.(3) din Legea fundamentală,
referitoare la înfăptuirea justiţiei, independenţa financiară a judecătorului
reprezintă o componentă de esenţă a independenţei puterii judecătoreşti.
Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a absenţei unor
drepturi fundamentale cum sunt drepturile exclusiv politice, drepturile
social-economice precum şi a existenţei incompatibilităţilor stabilite la
nivel constituţional cărora magistraţii li se supun pe parcursul întregii
cariere profesionale. Totodată, stabilirea remuneraţiei judecătorilor ţine
seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de judecător, care privesc
întreaga durată a carierei judecătorului. Regimul strict al absenţei unor
drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii stabilit prin Legea fundamentală şi
dezvoltat prin legea specială, precum şi responsabilităţile şi riscurile
profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări corespunzătoare,
în acord cu reglementările internaţionale.
În contradicţie cu art.124 alin.(3) din Legea fundamentală, actul
normativ privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar impune o diminuare a salariilor judecătorilor, ce este de natură a
afecta însăşi independenţa judecătorilor şi a puterii judecătoreşti în
ansamblu.
De asemenea, este invocată Decizia Curţii Constituţionale
nr.20/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.72
din 18 februarie 2000, Carta europeană cu privire la statutul judecătorului
(Consiliul Europei, Strasbourg, 8-10 iulie 1998), Carta universală a
judecătorului (Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a
Judecătorilor, 17 noiembrie 1999), Rezoluţiile Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi
nr.40/146 din 13 decembrie 1985, art.10 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ulterior sesizării, cu Adresa nr.106 din 18 iunie 2010, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale o „dezvoltare
argumentativă”, ce a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub
nr.8067 din 18 iunie 2010.
Aceasta se referă la următoarele aspecte:
Întrucât invocarea art.53 din Legea fundamentală vizează apărarea
securităţii naţionale, în mod obligatoriu sunt incidente în cauză
dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, cu modificările şi
completările ulterioare, securitatea naţională fiind prevăzută în art.3 lit.a)
ca o situaţie care reclamă intervenţia stării de urgenţă. Plasarea măsurilor
de austeritate sub auspiciile securităţii naţionale obligă la respectarea
procedurii instituirii şi încetării stării de urgenţă astfel cum este ea
reglementată în Ordonanţa precitată. În aceste condiţii, Guvernul nu se
putea substitui atribuţiilor Preşedintelui României şi Parlamentului pentru
a lua măsuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin
încălcarea art.53 şi art.93 din Constituţie. Prin urmare, măsurile de
austeritate luate de Guvern, motivate de raţiuni ce ţin de securitatea
naţională, contravin flagrant Constituţiei şi legilor speciale, impunând, în
consecinţă, constatarea neconstituţionalităţii lor.
La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea
Constituţională, sub nr.8109 şi nr.8111, cererile de „intervenţie în interes
propriu” depuse de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin
care aceştia solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, considerând
că aceasta este abuzivă, iar fundamentarea ei nu poate fi făcută decât cu
încălcarea flagrantă a art.15 alin.(2), art.11, art.20, art.44 şi art.47 din
Constituţie, art.14, art.15 şi art.18 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art.1 din Protocolul nr.1
la Convenţie, art.1, art.5 şi art.969 din Codul civil.
Cu Adresa nr.108 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie a
trimis Curţii Constituţionale un punct de vedere al Avocatului Poporului
referitor la Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar solicitat de către Asociaţia „Themis-Casatia”.
În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992,
sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere
asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa
nr.I 2031 din data de 22 iunie 2010, punctul său de vedere, în care se
arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile
Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar contravenind prevederilor art.41, art.47 alin.(2), art.53 şi art.124
alin.(3) din Constituţie, precum şi art.20 din Legea fundamentală cu
referire la art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Apărarea securităţii naţionale – ca o raţiune de restrângere a unor
drepturi fundamentale – nu poate fi invocată în acest caz, deoarece în
considerarea acesteia a fost adoptată şi Legea nr.329/2009 privind
reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea
cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea
acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi FMI. Consideră că invocarea
apărării securităţii naţionale ca o raţiune ce ar legitima o nouă restrângere
a exerciţiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă încălcare a
prevederilor art.53 alin.(1) din Legea fundamentală.
Măsura restrângerii exerciţiului unor drepturi nu este instituită în
scopul salvgardării altor drepturi, legea în cauză cuprinzând exclusiv
dispoziţii de diminuare ori de desfiinţare a unor drepturi, fără a se preciza
în concret cele ce ar fi apărate în consecinţă.
Caracterul temporar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă,
dreptului la pensie, la ajutor de şomaj şi la măsuri de asistenţă socială nu
rezultă fără echivoc din dispoziţiile Legii criticate. Astfel, prevederile
art.17 alin.(2) stabilesc că „începând cu 1 ianuarie 2011 se vor aplica
politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul
cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere
a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru
nr.330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor bugetului de stat şi ale
bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011.”
Sub aspectul dispoziţiilor prevăzute de art.53 din Constituţie, se
consideră că măsurile propuse prin legea dedusă controlului de
constituţionalitate nu sunt proporţionale cu situaţia ce determină
restrângerea exerciţiului unor drepturi şi, totodată, aduce atingere
dreptului la pensie, astfel cum este acesta reglementat prin art.47 alin.(2)
din Legea fundamentală.
De asemenea, legea criticată încalcă şi dispoziţiile art.124 alin.(3) din
Constituţie, care statuează că judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii, întrucât în accepţiunea textului citat, independenţa financiară
a judecătorului reprezintă o componentă esenţială a independenţei puterii
judecătoreşti. Remuneraţia judecătorilor reprezintă o compensaţie a
absenţei unor drepturi fundamentale precum şi a incompatibilităţilor
cărora aceştia li se supun pe parcursul întregii cariere profesionale.
Regimul strict al absenţei unor drepturi, incompatibilităţi şi interdicţii
stabilite prin legea fundamentală, precum şi responsabilităţile şi riscurile
deosebite ale profesiei de judecător justifică acordarea unei salarizări
corespunzătoare, în acord cu reglementările internaţionale. Din această
perspectivă, diminuarea salariilor judecătorilor prin Legea privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar apare ca o
încălcare a dispoziţiilor art.124 alin.(3) din Constituţie.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere,
înregistrat la Curtea Constituţională sub nr.8265 din 23 iunie 2010, din
care rezultă că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În
argumentarea punctului său de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de
drepturi fundamentale ale dreptului la muncă (inclusiv componenta sa,
dreptul la salariu), la pensie ori la şomaj, însă aceste drepturi nu sunt
absolute, exerciţiul acestora putând fi restrâns în condiţiile art.53 din
Constituţie. Se apreciază că, în privinţa restrângerii drepturilor
fundamentale, art.53 din Constituţie impune o mai mare rigoare decât
prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. În
consecinţă, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României sunt mai
stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea urmează
să fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei menţionate.
De asemenea, se susţine că, în mod implicit, şi prevederile Convenţiei
sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.
Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, autorităţile naţionale dispun de o anumită putere discreţionară în
a aprecia noţiunea de interes general al comunităţii, în acest sens fiind
citată cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun,
prevăzută de art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută
pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea
ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de
apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii Europene a Drepturilor
Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporţională cu
scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului de
proprietate este contrară Convenţie numai dacă este discriminatorie şi
insuficient motivată.
Or, în cauza de faţă, se observă că restrângerea exerciţiului
drepturilor menţionate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă
determinată (până la data de 31 decembrie 2010) şi este justificată de
salvarea securităţii naţionale. Cu privire la noţiunea de securitate
naţională, se arată că acesta este un concept constituţional şi este definit
prin art.1 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României,
iar potrivit acestei definiţii, un element esenţial al securităţii/siguranţei
naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate economică.
Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi
prevăzută de art.53 din Constituţie este o prerogativă constituţională
distinctă de instituirea unor măsuri excepţionale (starea de urgenţă sau de
asediu) reglementate de prevederile art.93 din Constituţie. Astfel,
restrângerea exerciţiului unor drepturi nu implică aplicarea de principiu a
dispoziţiilor art.93 din Constituţie, în timp ce, în urma aplicării acestui
din urmă text constituţional, pot fi dispuse măsuri de restrângere a
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.
Se arată că dispoziţiile legale criticate vizează restrângerea
exerciţiului dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncă, la pensie sau la
şomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în
deplinătatea sa. Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului
patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câştigat.
Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale
aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice,
indiferent de regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor se aplică tuturor
pensionarilor, indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al
pensionarilor să fie păstrat prin menţinerea nivelului pensiei minime
garantate. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile şi proporţionale cu
amploarea şi impactul consecinţelor crizei economice cu care se confruntă
România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor măsuri, statul ar urma să
fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi
democratic.
În fine, se susţine că măsurile preconizate sunt absolut necesare într-o
societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea acestora, se realizează
economii la bugetul de stat în valoare de 7814.9 milioane lei. În sensul celor
menţionate, Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr.1414 din 4
noiembrie 2009.
Totodată, Guvernul a mai comunicat, prin adresa înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.8260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul
financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru
anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de
vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale
preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorulraportor,
cererile de intervenţie formulate şi celelalte documente depuse
la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie, precum şi ale art.1, 10, 15 şi 18
din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Obiecţia de neconstituţionalitate se referă la dispoziţiile Legii privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care, în
esenţă, prevăd următoarele:
I. Diminuarea cu 25% a următoarelor cheltuieli bugetare:
1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de
încadrare - dar fără a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi
a altor drepturi de natură salarială din sectorul bugetar;
2) valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicală,
medicamentelor şi protezelor;
3) suma forfetară destinată plăţii drepturilor băneşti ale persoanelor
angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor;
4) măsurile de la punctele 1)-3) se aplică şi personalului Băncii
Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor
5) cuantumul sprijinului statului pentru personalul clerical;
6) indemnizaţiile lunare prevăzute de art.12 alin.(1) din Legea
nr.45/2009;
7) cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei
Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,
membrilor Academiei de Ştiinţe Medicale, din România şi membrilor
Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.
II. Diminuarea cu 15% a următoarelor cheltuieli bugetare:
1) indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce
vizează plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja,
2) pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de
invaliditate gradul I;
3) obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncă ca
urmare a disponibilizărilor prin concedieri colective;
4) indemnizaţia pentru creşterea copilului, fără a scădea însă sub
pragul de 600 RON;
5) cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor
Academiei Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din
România;
6) ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;
7) indemnizaţia de merit prevăzută de Legea nr.118/2002;
8) indemnizaţiile prevăzute de Legea nr.341/2004.
III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON.
IV. Eliminarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor la ieşirea la pensie,
retragere sau la trecerea în rezervă.
V. Biletele de odihnă pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de
către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
VI. Se abrogă, prin art.16 al legii, o serie de prevederi legale care
vizează cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din
partea statului.
VII. Potrivit art.17 alin.(1) din lege, măsurile de diminuare a
cheltuielilor se aplică până la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin.(2)
al aceluiaşi text legal prevede că „(2) Începând cu data de 1 ianuarie
2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure
încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a
aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului
2010, în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009, precum şi cu respectarea
prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale
de stat pentru anul 2011”.
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art.41
referitoare la munca şi protecţia socială a muncii; art.47 alin.(2)
referitoare la dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, la
măsuri de asistenţă socială, potrivit legii; art.53 referitor la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art.124 alin.(3) referitor
la independenţa justiţiei, art.20 referitor la tratatele internaţionale privind
drepturile omului cu referire la art.1 din Primul Protocol Adiţional la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată
următoarele:
I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu
Popescu Regnard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât
instituţia intervenţiei prevăzută de art.49 şi urm. din Codul de procedură
civilă nu este compatibilă cu procedura de judecată din faţa Curţii
Constituţionale (a se vedea, Decizia nr.82 din 15 ianuarie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 16 ianuarie 2009).
Potrivit art.14 din Legea nr.47/1992, numai Curtea Constituţională se
poate pronunţa asupra compatibilităţii regulilor din procedura civilă cu
procedura din faţa sa; or, în procedura prevăzută de art.146 lit.a) din
Constituţie, o atare intervenţie este inadmisibilă, fiind contrară regulilor
procedurale stabilite prin Legea nr.47/1992.
II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează
neconstituţionalitatea diminuării cuantumului salariului personalului
bugetar, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru argumentele
ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa
încălcare a art.41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional
reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.1221 din 12
noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la
muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi
reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport de munca prestată de
către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de
muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de
ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este
plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi
anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o
veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se
poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din
Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie
întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art.53 din
Constituţie, şi anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul
constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cuantumului salariului/
indemnizaţiei/ soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, cu 25% este
prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor
bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art.1 al legii criticate a
fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din
expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională
nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o
componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii
manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională” din
textul art.53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice,
financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin
amploarea şi gravitatea fenomenului.
În acest sens, prin Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009,
Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în
lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit,
securitatea naţională.
De asemenea, prin Deciziile nr.188 şi nr.190 din 2 martie 2010,
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.237 din 14 aprilie
2010, respectiv nr.224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr.712 din 25 mai
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 22
iunie 2010, Deciziile nr.711 şi nr.713 din 25 mai 2010, Decizia nr.823 din
22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.71/2009, care suspenda executarea
unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din
acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută
în vedere prin Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009.
În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în
continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a
ţării, deci, implicit la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că, în expunerea de motive a legii criticate,
se arată că potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a
României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil,
creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului
2010. […] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în
continuare la aproximativ 3.75% datorită cererii interne slabe şi
implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a
cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de
cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5.5% iniţial”.
Se mai arată că „din misiunea de evaluare efectuată de Serviciile
Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26
aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce
priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15
miliarde de Euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat
faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru
2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor
deteriorări a condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea
veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a
asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce
trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a
celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. […] De asemenea, se
precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate
până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi
implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget,
inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina
orice diferenţă bugetară anticipată”.
În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa
stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este
îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.
Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură
concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/
indemnizaţiilor/ soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea observă că autorii obiecţiei pornesc de la o
ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi
trebuit declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii
prevăzute la art.93 din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de
urgenţă sau asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art.53 nu se circumscrie
numai situaţiilor prevăzute de art.93 din Constituţie. În consecinţă, Curtea
constată că, în situaţia de speţă, art.53 teza referitoare la securitatea
naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei
pentru justificarea măsurilor preconizate.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este
necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea
democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat
restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate
între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/
indemnizaţiei/ soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor
bugetare/reechilibrarea bugetului de stat), şi că există un echilibru
echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia
drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea constată, totodată, că măsura legislativă criticată este aplicată
în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor
categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei
dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute de art.53 din Constituţie,
analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că
măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta
substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că
restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât
se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost
edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată
limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire
la invocarea faptului că art.17 alin.(2) din lege acordă o posibilitate
nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31
decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că
această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege
menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul
salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor
măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de
personal care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor
bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în
plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor ca cel de
dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de
rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar
ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului
drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului
drepturilor este de esenţa textului art.53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de
diminuare a cuantumului salariului/ indemnizaţie/ soldei cu 25%,
constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce
afectează dreptul la salariu, cu respectarea, însă, a prevederilor art.53 din
Constituţie.
III. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia diminuare
cuantumului salariului/ indemnizaţie/ soldei cu 25% contravine
principiului independenţei judecătorului, Curtea constată că aceasta nu
poate fi reţinută.
Astfel, Curtea observă că principiul independenţei judecătorului
prezintă două aspecte, şi anume independenţa funcţională şi independenţa
personală.
Independenţa funcţională presupune, pe de-o parte, ca organele
care judecă să nu aparţină executivului sau legislativului, iar pe de altă
parte instanţele judecătoreşti să fie independente, să nu fie supuse
ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau
justiţiabililor.
Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure
prin lege judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a
independenţei personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata
numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor
prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor şi a dreptului de a forma
organizaţii profesionale, menite să apere interesele lor profesionale;
incompatibilităţile; interdicţiile; pregătirea continuă; motivarea
hotărârilor; răspunderea judecătorilor.
Aşa fiind, principiul independenţei instanţelor judecătoreşti nu
poate fi legat doar de cuantumul remuneraţiei judecătorilor stabilit prin
legislaţie. Este necesară o evaluare complexă şi sistemică în ceea ce
priveşte conformitatea cu acest principiu.
Curtea reţine că există mai mulţi factori care concură în acelaşi
timp şi în proporţii diferite la realizarea independentei justiţiei şi a
magistraţilor şi nici unul dintre aceştia nu trebuie nici nesocotit, nici
absolutizat.
Remunerarea judecătorilor nu este singurul factor care asigură
independenţă sistemului judiciar şi micşorarea acesteia, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de art.53 din Constituţie, pe o perioadă de timp
determinată nu creează o ameninţare la adresa independenţei sistemului
judiciar. În plus, scăderea salariilor a fost introdusă cu privire la toate
categoriile de personal bugetar.
De asemenea, Curtea constată că independenţa judecătorilor
reprezintă o garanţie oferită cetăţenilor, astfel judecătorul trebuie să îşi
desfăşoare activitatea zilnică bazându-se pe responsabilitatea etică a
funcţiei importante pe care o deţine.
O absolutizare a drepturilor unei anumite categorii socioprofesionale
trebuie privită şi în contextul principiului egalităţii şi anume,
intangibilitatea sau creşterea beneficiilor acordate unui grup înseamnă în
mod automat agravarea stării materiale a unui alt grup de persoane.
De asemenea, puterea judecătorească trebuie să se integreze în
societate iar nevoile sale trebuie să fie aprobate şi respectate de către
societate. Puterea judecătorească însăşi precum şi puterile executivă şi
legislativă au un rol important în a asigura acest lucru. În condiţiile crizei
economice, solidaritatea socială presupune că fiecare cetăţean să îşi
asumă o responsabilitate proporţională pentru eliminarea
consecinţelor crizei şi că judecătorii acţionează în solidaritate cu
locuitorii unei ţări. Astfel, dispoziţiile contestate sunt în conformitate cu
principiul solidarităţii şi nu încalcă principiul independenţei judecătorilor.
Aşa fiind, Curtea constată că măsurile prevăzute de legea criticată
nu au avut în vedere ştirbirea independenţei judecătorilor.
IV. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea
cuantumului pensiilor, Curtea constată că aceasta este întemeiată pentru
următoarele motive:
Pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar
[art.7 alin.(2) şi art.90 alin.(1) din Legea nr.19/2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000] în baza
legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în
baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale
impuse de legiuitor. Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.19/2000,
dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile
legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele şi
pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări
sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi
juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale
cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite [art.2
lit.e) din Legea nr.19/2000]. Aceasta înseamnă că pensia, ca prestaţie din
partea sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului
contributivităţii.
Art.9 alin.(1) teza întâi din legea criticată reglementează diminuarea
cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată, de
asemenea, art.9 alin.(2) teza întâi din aceeaşi lege prevede că valoarea
punctului de pensie utilizat pentru determinarea cuantumului brut al
pensiilor ce vor fi stabilite sau acordate începând cu data intrării în
vigoare a legii este de 622,9 lei. În consecinţă, în mod evident,
prevederile anterior menţionate vizează pensiile contributive cuvenite sau
aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.
În cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art.1 din Protocolul adiţional
la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul
regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a
decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a
alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre
aceste regimuri. Singura condiţie impusă statului este aceea de a respecta
art.14 din Convenţie privind nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a
adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de
asigurări sociale – indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor
contribuţii-, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un
interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de natură
contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art.1 din
Protocolul adiţional la Convenţie.
Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod
expres, la art.47 alin.(2) dreptul la pensie, ca drept fundamental. Textul
constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui
interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la
pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale
suplimentare, astfel încât să se asigure un nivel de ocrotire al acestui
drept superior celui prevăzut de Convenţie şi de Protocoalele sale
adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil art.60 din Convenţie,
potrivit căruia „nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi
interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor
oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această
parte contractantă este parte.”
Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă
din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să
contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual raportat la
nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în
perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei
cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii
fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a
compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile
vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul
principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a
celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă,
vârstă de pensionare etc.) Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua
toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la
orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.
Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu
reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui
drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale
(Decizia Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.45 din 22 ianuarie 2007),
ele îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia
sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să
reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se
constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate
fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub
forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză,
practic, şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin
aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea, ca
principiu, este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi
temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei
rezultat în urma aplicării acestui principiu afectează substanţa dreptului la
pensie.
Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să reaşeze sistemul
de calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul contributivităţii,
pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea
juridică a acestui domeniu. De aceea, dacă, prin reaşezarea sistemului de
calcul al pensiei în sensul arătat mai sus, rezultă un cuantum mai mic al
acesteia, statul este obligat să adopte reglementări similare art.180 alin.(7)
din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.140 din 1 aprilie 2000, şi anume să menţină în plată cuantumul pensiei
stabilit potrivit reglementărilor anterior în vigoare dacă acesta este mai
avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a persoanelor care
beneficiază de pensie în sensul art.47 alin.(2) din Constituţie, constituind,
de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe prevederile
legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit cuantum
al pensiei.
De asemenea, Curtea constată şi anumite insuficienţe de redactare a
textului art.9 din lege. Astfel, potrivit art.9 alin.(1) din legea criticată, are
loc o diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în
plată, ceea ce coroborat cu art.17 alin.(1) din lege duce la concluzia că o
atare diminuare este temporară – până la 31 decembrie 2010. Însă, cu
privire la pensiile ce vor fi stabilite sau acordate, a fost diminuată chiar
valoarea punctului de pensie, astfel încât coroborarea acestui text legal cu
art.17 alin.(1) din lege nu mai apare ca fiind una clară, ceea ce înseamnă
că pentru aceste pensii legiuitorul va trebui să adopte ulterior o lege
pentru a le aduce după 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor care erau în
plată la momentul intrării în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar crea o
diferenţă de tratament nepermisă între pensiile aflate în plată şi cele ce
vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de
pensie în ipoteza art.9 alin.(1) din lege ar fi mai mică decât cea
reglementată de art.9 alin.(2) din lege, ceea ce este, de asemenea,
inadmisibil.
Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului asigurărilor
sociale de stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării,
chiar şi temporare, a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie
neputând fi afectat de proasta gestionare a bugetului respectiv de către
stat.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu
referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr.455/B/1995, a
stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu
poate fi afectată, iar prin Decizia nr.277/B/1997 a statuat că modificarea
unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire
directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a
creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr.39/1999 (XII.21), aceeaşi
instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept
câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură, încât modificarea
cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente
similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia
nr.2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin
Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea
cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de
perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art.53 din Constituţie nu poate
fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.
Totodată, Curtea constată că, potrivit art.54 lit.a) din Legea
nr.19/2000, invaliditatea de gradul I este caracterizată „prin pierderea
totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie
sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau
supraveghere permanentă din partea altei persoane”. În consecinţă,
diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor pentru pensionarii de
invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a punctului de pensie
inferioară celei existente necesară la calculul cuantumului brut al
indemnizaţiei de însoţitor contravine art.47 alin.(1) din Constituţie, statul
neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate de protecţie socială.
IV. Curtea constată că prestaţiile sociale care au fost eliminate de
textul art.16 din legea criticată nu sunt prevăzute la nivel constituţional,
astfel încât legiuitorul este liber să aprecieze asupra acordării sau
neacordării acestora, în funcţie de posibilităţile bugetare ale statului. În
consecinţă, eliminarea acestor prestaţii sociale nu contravine prevederilor
constituţionale invocate.
V. Cu privire la prestaţiile sociale ale căror cuantum a fost diminuat,
Curtea constată următoarele:
- cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de textul
constituţional al art.47 (de exemplu: ajutorul de şomaj) pot fi diminuate
cu respectarea condiţiilor impuse de art.53 din Constituţie; cele constatate
de către Curte la analiza constituţionalităţii restrângerii exerciţiului
dreptului la muncă fiind mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;
- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute de textul
constituţional al art.47 (de exemplu cele cuprinse la art.15 din legea
criticată) poate fi dimensionat de către legiuitor în funcţie de posibilităţile
bugetare existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu
contravine prevederilor constituţionale invocate.
VI. Curtea observă că, prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai
2010, a stabilit că „dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie disting - cu
privire la obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei - între competenţa Parlamentului, pentru
dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru
dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o
perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o
ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii […]
constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar
poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta
decizie.”
Raportat la situaţia de faţă, Curtea reţine că legea criticată a fost
adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010.
Chiar dacă legea a fost adoptată prin această procedură, ea este şi va
rămâne un act al Parlamentului atât în sens formal, cât şi material. Prin
urmare, potrivit art.147 alin.(2) din Constituţie, Curtea constată că este de
competenţa exclusivă a Parlamentului reexaminarea dispoziţiilor
constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului.
Curtea, totodată, constată că, în aplicarea art.147 alin.(2) din
Constituţie, Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale pentru a le pune de acord cu prezenta decizie şi, în
măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi
operaţiune de tehnică legislativă. Ad similis, a se vedea, Decizia Curţii
Constituţionale nr.1177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.871 din 20 decembrie 2007.
VIII. În final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii
Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru
judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii
Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor
pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât
şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor
art.147 alin.(4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor
subiectelor de drept.
În consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se
vedea Decizia nr.1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia
nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai
2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi
instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea
Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147
alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.
(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că dispoziţiile art.1-8 şi cele ale art.10-17 din Legea
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
sunt constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art.9 din Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au
participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte
Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc,
Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader, judecători.
Mai exista Decizia CCR nr 871 din 25.06.2010 la legea cu recalcularea pensiilor militare si opinia separata a judecatoarei Aspazia Cojocaru, a se vedea filele 2-8 din Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.433 din 28.06.2010!!!!
RăspundețiȘtergerePublicatile si pe acestea,...vad ca nimeni nu spune acest lucru, nu ca s-ar schimba situatia dar asa mi s-ar parea corect pentru buna informare a membrilor SCMD!!!