Lista alfabetica a expertilor judiciari - actualizata la 09.02.2018

marți, 6 iulie 2010

Povestea primilor romani care au invins statul la CEDO

Povestea primilor români care au învins statul la CEDO
Duminică 4 iul 2010
Alexandru Pantea, la Curtea 
Europeană a Drepturilor Omului

Alexandru Pantea, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

„Adevărul“ vă prezintă cazurile cele mai relevante de procese intentate României, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în urma cărora s-au luat decizii istorice.
La scurt timp după ce România a semnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o mână de oameni, nedreptăţiţi de Justiţia din ţară, a îndrăznit să-şi caute dreptatea la Strasbourg. În urma hotărârilor de condamnare date de Curte, România s-a reformat din mai multe puncte de vedere.
Procurorii nu mai pot aresta preventiv, convorbirile telefonice pot fi interceptate doar cu voie de la judecător, iar dreptul de proprietate este în mai mare măsură respectat.
Pantea a revoluţionat arestarea preventivă
Consecinţa directă a hotărârii CEDO „Pantea contra România", dată la 3 iunie 2003, a fost schimbarea procedurii penale în cazul reţinerii şi arestărilor preventive. „Cazul meu este emblematic sub raportul consecinţelor, una dintre cele mai importante schimbări: arestarea este decisă de judecător, şi nu de procuror", îşi prezintă dosarul avocatul Alexandru Pantea (63 de ani).
Fost procuror comunist, Pantea a fost anchetat şi arestat în aprilie 1994, după o altercaţie, în urma căreia persoana agresată de avocat a primit îngrijiri medicale timp de 250 de zile.
Rele tratamente
Pantea a arătat CEDO că în timpul detenţiei a fost supus la rele tratamente, deşi se afla sub controlul gardienilor, a fost bătut de alţi deţinuţi şi băgat în celulă cu persoane condamnate. El s-a mai plâns de faptul că a fost ţinut în detenţie după ce i-a expirat mandatul de arestare şi că a ajuns în faţa unui judecător abia după patru luni de la arestare.
Curtea a concluzionat că "procurorul care a dispus măsura arestării preventive nu îndeplinea condiţiile de magistrat în sensul Convenţiei, deoarece subordonarea sa în rândul puterii executive nu garanta condiţia de independenţă". CEDO a decis ca statul român să-i plătească lui Pantea daune morale de 40.000 de euro şi cheltuieli de judecată de 6.000 de euro.
Judecătorii au mai constatat că statul român i-a încălcat mai multe drepturi privind nelegalitatea măsurii preventive, motivarea deciziei de arestare sau menţinerea în stare de detenţie, administrarea de probe în procesul penal şi rele tratamente. „După două săptămâni de la hotârâre, la 1 iulie 2003, Codul de Procedură Penală a fost modificat", ne-a declarat Pantea. După 15 ani de judecată, procesul care l-a adus pe Pantea în puşcărie se află în continuare în instanţe, fiind înregistrat la Curtea de Apel Bacău.
Un nou dosar
„Faptele de care am fost acuzat s-au prescris, dar eu nu vreau să fiu achitat din acest motiv, vreau să-mi dovedesc nevinovăţia", susţine Pantea. El a mai explicat că a făcut o altă plângere la CEDO, „Dosarul Pantea II", pentru durata prea lungă a procesului şi pentru că, în această perioadă, telefoanele i-ar fi fost ascultate de două ori de către procurori.(Liliana Năstase, Ionel Stoica)
Ioan Petra: violarea corespondenţei deţinuţilor
Deţinutul Ioan Petra (1941- 2007) a intentat în anul 1998 un proces împotriva României, reclamând că i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată şi la corespondenţă. El era închis la Penitenciarul Aiud, unde executa o pedeapsă de 15 ani pentru omor. Petra a reclamat că scrisorile pe care le-a trimis din puscărie către familie, autorităţi din ţară sau chiar către CEDO erau controlate de gardieni şi ajungeau la destinaţie cu întârzieri foarte mari.
De asemenea, Ioan Petra arăta că o parte dintre răspunsurile primite de la oficialii de la Strasbourg nu i-au parvenit, iar cele care ajungeau la el erau deschise. La 23 septembrie 1998, CEDO a stabilit că deţinutului i-a fost violată corespondenţa. Statul român a fost condamnat la plata daunelor de 10.000 de franci francezi. Ioan Petra, care era închis din martie 1990, a fost eliberat condiţionat în anul 2000. El a fost rearestat în 2002, fiind acuzat că şi-a ucis soţia. La 28 august 2007, a murit la Spitalul Penitenciar Dej. Odată cu această condamnare, au început să se schimbe condiţiile din penitenciare.
Dreptul la proprietate, „decis" de Brumărescu
Dan Brumărescu (84 de ani), primul român care şi-a câştigat imobilul naţionalizat în urma unui proces intentat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a deschis practic calea reuşitei în celelalte cazuri de nerestituire a imobilelor naţionalizate, aflate pe rolul CEDO.
În ianuarie 2001, CEDO a decis că statul român trebuie să-i restituie lui Brumărescu vila din cartierul bucureştean Cotroceni pe care o câştigase şi la instanţele interne şi să-i restituie în natură sau să-i dea 136.000 de dolari pentru unul dintre apartamentele imobilului care fusese vândut de stat, în 1974, chiriaşului care locuia acolo, Mircea Dan Mirescu. Dan Brumărescu nu şi-a recuperat nici în ziua de astăzi apartamentul cu pricina întrucât a refuzat varianta despăgubirii pecuniare şi a cerut restituirea în natură a întregului imobil.
Nici chiriaşul - Mircea Dan Mirescu - nu a eliberat apartamentul, el solicitându-i lui Brumărescu 350.000 de euro pentru a-i înapoia restul de casă. În 1950, casa părinţilor lui Dan Brumărescu a fost naţionalizată, fără să primească vreo compensaţie. În 1993, Brumărescu şi-a recâştigat casa în instanţă, judecătorii arătând că naţionalizarea ei a fost ilegală. În 1994, Brumărescu a reintrat în posesia casei.
Ulterior, în martie 1995, procurorul general al României a cerut anularea sentinţei din 1993 - după ce chiriaşul Mircea Dan Mirescu a solicitat un recurs în anulare - argumentând că imobilul a trecut în proprietatea statului printr-o lege şi că modul în care aceast act normativ a fost aplicat nu poate fi revizuit de instanţă, fiind un domeniu al puterii executive sau legislative. Asta după ce, la 2 februarie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât schimbarea jurisprudenţei.
Astfel că, dacă până atunci recursurile în anulare ale chiriaşilor erau respinse, după această decizie a început să le dea câştig de cauză acestora, privându-i pe proprietari de dreptul de a-şi recupera casele confiscate de comunişti. (Liliana Năstase)
Dumitru Popescu: interceptările, de la procuror la judecător

Dumitru Popescu a făcut plângere la CEDO în 2001 
Fostul administrator al societăţii de brokeraj aerian „Quick Aero Service", Dumitru Popescu (46 de ani), condamnat în dosarul „Ţigareta II", a reuşit să demonstreze magistraţilor CEDO că intercepările făcute de serviciile secrete, în cauza în care era condamnat, nu au fost legale.
La 22 iunie 2001, Popescu a sesizat Curtea şi a pretins că autorităţile din România i-au încălcat mai multe drepturi, fiind supus la rele tratamente de către angajaţi din ministerul de Interne, nu i-a fost respectată viaţa privată şi nu a avut parte de un proces echitabil. La 26 februarie 2001, când a făcut plângerea, fusese condamnat definitiv la 14 ani de închisoare pentru contrabandă şi asocierea de infracţiuni.
CEDO a arătat că drepturile lui Popescu au fost încălcate din cauza faptului că „Legea 51/1991 privind siguranţa naţională nu este conformă cu Convenţia Europeană", dar nu i-au acordat daune morale. Judecătorii au criticat lipsa de independenţă a procurorului, care autoriza interceptările, în absenţa unui control făcut de judecător.
Probe
Curtea a evidenţiat faptul că legislaţia nu obliga procurorul şi serviciile secrete să depună la dosarul de urmărire penală documentaţia care a stat la baza solicitării interceptărilor telefonice. Magistraţii au observat şi lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut să ateste interceptările, deoarece aceasta era SRI, instituţia care se ocupa şi cu interceptarea comunicaţiilor. Popescu este închis la Penitenciarul Rahova. După această decizie, interceptările au fost interzise în lipsa unui mandat de la judecător.
Anghelescu: interzicerea torturii
Barbu Anghelescu (foto), din comuna gorjeană Turcineşti, care se ocupa cu creşterea animalelor, a câştigat în 2004 un proces cu statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a primit despăgubiri de 7.000 de euro. Trei ani mai târziu, Barbu Anghelescu a fost ucis de un nepot, în urma unui conflict cu acesta.
Procesul pe care l-a deschis împotriva statului român a pornit de la o altercaţie cu oamenii legii, care a avut loc în primăvara anului 1996. Atunci, Anghelescu, aflat la volanul autoturismului său, a fost oprit de un echipaj de poliţie. Acesta a susţinut că fost lovit de doi poliţişti şi a obţinut pe numele lui un certificat medico-legal de cinci zile de îngrijiri medicale.
Pe de altă parte, procurorul a dispus pentru acesta luarea măsurii arestării preventive pentru 30 de zile, pentru ultraj şi refuzul de a se supune prelevării de probe biologice, dar Anghelescu a ieşit din arest după zece zile, pe cauţiune. Curtea de Apel Piteşti a decis, în 2001, achitarea sa. Gorjeanul s-a îndreptat apoi împotriva statului român şi a cerut daune la CEDO pentru condiţiile în care a fost deţinut. (Alin Ion)
Dalban şi dezincriminarea insultei şi calomniei
Decizia Dalban împotriva României, dată la 28 septembrie 1999, a deschis calea dezincrimării insultei şi calomniei. „În raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Ionel Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist", concluzionau judecătorii CEDO. Ionel Dalban, ziarist şi director al revistei săptămânale locale „Cronica Romaşcană", a publicat în anii 1992 şi 1993 mai multe anchete privind fraudele comise de conducerea Intreprinderiii Agricole de Stat Român.
În urma unei plângeri penale, Judecătoria Roman l-a condamnat, la 24 iunie 1994, la trei luni de închisoare cu supendare, la plata unor daune morale de 300.000 de lei şi interzicerea execitării profesiei de jurnalist. Tribunalul Neamţ a menţinut, la 7 decembrie 1994, această decizie, cu opinia seprată a unui judecător, dar i-a permis practicarea meseriei de jurnalist. La 13 martie 1998, Ionel Dalban a decedat, dar soţia acestuia, Elena, a sesizat CEDO, la 27 aprilie 1998, susţinând că lui Ionel Dalban i-au fost încălcate drepturile la libertatea de exprimare şi la un proces echitabil. CEDO i-a dat dreptate şi a decis ca statul român să-i plătească Elenei Dalban daune morale de 20.000 de franci francezi.
„Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de «câine de pază»", au motivat judecătorii CEDO. (Ionel Stoica)
Aurel Rotaru a învins SRI
Aurel Rotaru (foto) s-a judecat cu statul român la CEDO după ce a fost victima unei „regretabile erori" a SRI. Bărbatul a primit câştig de cauză din partea magistraţilor europeni, care au dispus, în anul 2000, să fie despăgubit cu 50.000 de franci francezi. Cazul a rămas şi acum unul de referinţă printre speţele găsite în manualele de justiţie.
Aurel Rotaru a fost condamnat, în 1948, la un an de închisoare pentru ultraj după ce a înaintat o scrisoare către Prefectura Vaslui, prin care dezaproba decizia acesteia de a nu-i publica două reviste.
În 1990, Rotaru a cerut despăgubiri pentru statutul de fost deţinut politic. Instanţa a făcut o cerere către SRI pentru a vedea dacă solicitantul are un trecut „curat". Solicitarea a fost respinsă în temeiul răspunsului SRI, în care se preciza că, pe când era student la Facultatea de Ştiinţe, în anul 1937, Rotaru a fost legionar.
Directorul SRI de la acea vreme, Radu Timofte, a arătat că la 15 februarie 1937, Rotaru, «în vârstă de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, credem că ne aflăm în prezenţa unei regretabile erori". Ion Rotaru a decedat în anul 2001, după ce a fost bătut cu bestialitate de doi indivizi, în scop de jaf. (Ionuţ Benea)

vineri, 2 iulie 2010

OPINIE SEPARATĂ la Decizia nr.873/25 iunie 2010

OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr.873/25 iunie 2010, Curtea Constituţională a constatat
că, dispoziţiile art.1 lit.c) din Legea privind stabilirea unor măsuri în
domeniul pensiilor sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art.124
alin.3 şi art.132 alin.1 din Constituţie.
Obiecţiile noastre privesc mai două aspecte.
Din conţinutul art.124 alin.3 din Legea fundamentală, referitoare la
înfăptuirea justiţiei independenţa financiară a judecătorului reprezintă o
componenţă de esenţă a independenţei puterii judecătoreşti. Remuneraţia
judecătorilor reprezintă o compensaţie, care ţine cont de responsabilităţile
profesiei de judecător, cât şi de regimul strict al incompatibilităţilor stabilit
prin Constituţie, cât şi prin Legea nr.303/ 2004, republicată. În cazul pensiei
judecătorilor, aceste incompatibilităţi nu se mai regăsesc. Pensia
judecătorilor are două componente, o componentă contributivă, care se
suportă de la bugetul asigurărilor sociale de stat şi o componentă
distributivă, care se suportă din bugetul de stat. Prin Decizia CCR nr.20 din
2 februarie 2000, se statuează că acest cuantum reprezintă o compensaţie
pentru situaţiile dificile în care au lucrat aceste persoane.
Având în vedere incidenţa art.53 din Legea fundamentală şi
comentariul pe care Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi
culturale le-a formulat cu privire la obligaţiile generale ale statelor părţi faţă
de persoanele în vârstă, considerăm că, se impune un statut de egalitate. În
Comentariul general nr.3/1990 alin. 12, acelaşi comitet a subliniat că,
inclusiv în vremuri de constrângeri, impuse de resurse severe, statele părţi au
obligaţia de a proteja membrii vulnerabili ai societăţii. Ori, beneficiarii
pensiilor speciale, inclusiv magistraţii, nu aparţin categoriei de membrii
vulnerabili ai societăţii.
JUDECĂTOR
IULIA MOTOC

OPINIE SEPARATĂ la Decizia nr.872/25 iunie 2010,

OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr.872/25 iunie 2010, Curtea Constituţională a constatat
că, dispoziţiile art.1 –8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. Prin
aceeaşi Decizie Curtea constituţională a decis că dispoziţiile art.9 din Legea
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt
neconstituţionale.
Din conţinutul art.124 alin.3 din Legea fundamentală, referitoare la
înfăptuirea justiţiei independenţa financiară a judecătorului reprezintă o
componenţă de esenţă a independenţei puterii judecătoreşti. Remuneraţia
judecătorilor reprezintă o compensaţie, care ţine cont de responsabilităţile
profesiei de judecător, cât şi de regimul strict al incompatibilităţilor stabilit
prin Constituţie, cât şi prin Legea nr.303/ 2004, republicată.
Curtea a constatat că diminuarea cuantumului salariului cu 25% nu
contravine independenţei judecătorului. Curtea a făcut deosebirea între
independenţa funcţională şi independenţa personală a judecătorului. În
acelaşi timp Curtea a considerat că remunerarea judecătorilor nu este un fapt
care asigură independenţa sistemului judiciar şi micşorarea acesteia cu
respectarea art.53 din Constituţie nu determină o ameninţare la adresa
sistemului judiciar.
Prima noastră obiecţie se referă la modalitatea în care Curtea a
analizat independenţa sistemului judiciar şi legătura între această
independenţă şi remuneraţia judecătorului. Considerăm că remunerarea
adecvată constituie o condiţie esenţială a independenţei judecătorului, aşa
cum reiese şi din dispoziţiile art.11 ale Principiilor de bază referitoare la
independenţa magistraturii adoptate prin Rezoluţiile Adunării Generale ale
O.N.U. nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr.40/146 din 13 decembrie 1985.
Aceste principii, deşi prevăzute de rezoluţii ale Adunării Generale, care nu
au în sine un caracter obligatoriu, au dobândit un caracter obligatoriu, fiind
astăzi considerate norme juridice cu caracter cutumiar, în sensul art.38 par.2
din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care reglementează izvoarele
dreptului internaţional. Caracterul cutumiar, obligatoriu, al acestor norme
este recunoscut în dreptul internaţional, cel mai recent prin comentariul
art.14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, convenţie
semnată şi ratificată de România.
Referitor la invocarea art.53 şi independenţa magistraţilor,
interpretarea pe care o dăm provine din caracterul diferit al acestei
reglementări în diverse dispoziţii constituţionale şi Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene. Considerăm că, remuneraţia
magistraţilor trebuie menţinută, pentru că existenţa unui stat de drept este
fundamentală şi este legată în mod indisolubil de independenţa şi
imparţialitatea justiţiei. Este cu atât mai important în această perioadă
limitată să se menţină un stat de drept.
JUDECĂTOR
IULIA MOTOC

DECIZIA Nr.874 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar

DECIZIA Nr.874
din 25 iunie 2010
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar
În temeiul prevederilor art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.(1) din
Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, la data de 16 iunie 2010, un grup de 30 de senatori şi 60 de deputaţi
a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii
dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.7845 din 16 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului
nr.1541A/2010.
Această sesizare a fost semnată de către următorii senatori: Ion Toma,
Viorel Arcaş, Sorin-Constantin Lazăr, Laurenţiu-Florian Coca, Florin
Constantinescu, Alexandru Cordoş, Titus Corlăţean, Avram Crăciun, Daea
Petre, Mihăiţă Găină, Toni Greblă, Gheorghe Marcu, Radu-Cătălin Mardare,
Valer Marian, Alexandru Mazăre, Gavril Mîrza, Elena Mitrea, Nicolae Moga,
Sergiu-Florin Nicolăescu, Ion Rotaru, Daniel Savu, Adrian Ţuţuianu, Gheorghe
Saghian, Miron-Tudor Mitrea, Iulian Bădescu, Ilie Sârbu, Pavel-Pavel Bălan,
Trifon Belacurencu, Vasilescu Lia-Olguţa şi Mircea-Dan Geoană. De
asemenea, sesizarea a mai fost semnată şi de un număr de 60 de deputaţi, şi
anume Victor-Viorel Ponta, Hrebenciuc Viorel, Aurelia Vasile, Marian Neacşu,
Florin Iordache, Florin-Costin Pâslaru, Sonia-Maria Drăghici, Ileana Cristina
Dumitrache, Victor Socaciu, Ioan Damian, Lucreţia Roşea, Costică Macaleţi,
Angel Tîlvăr, Sorin Constantin Stragea, Mădălin-Ştefan Voicu, Victor Cristea,
Dan Nica, Nicolae Bănicioiu, Antonella Marinescu, Eugen Bejinariu, Cristian-
Sorin Dumitrescu, Cristian Rizea, Mircea Duşa, Raul-Victor Surdu-Soreanu,
Ion Stan, Cornel-Cristian Resmeriţă, Ioan Cindrea, Dumitru Chiriţă, Ioan
Narcis Chisăliţă, Cornel Itu, Neculai Răţoi, Cătălin-Ioan Nechifor, Andrei
Dolineaschi, Ion Burnei, Mihai Tudose, Nicolae-Ciprian Nica, Gheorghe
Antochi, Valeriu Ştefan Zgonea, Florian Popa, Carmen Ileana Moldovan,
Liviu-Bogdan Ciucă, Anghel Stanciu, Georgian Pop, Doina Burcău, Rodica
Nassar, Vasile Bleotu, Aurel Vlădoiu, Emil Radu Moldovan, Gheorghe Ciocan,
Vasile Mocanu, Iuliu Nosa, Horia Grama, Dumitru Boabeş, Adrian Solomon,
Manuela Mitrea, Oana Niculescu-Mizil Ştefănescu Tohme, Radu Eugeniu
Coclici, Ioan Stan, Sergiu Andon şi Dorel Covaci.
Tot la data de 16 iunie 2010, un grup de 54 de deputaţi a solicitat Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.7851 din 16 iunie 2010 şi constituie obiectul Dosarului
nr.1542A/2010.
Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnată de următorii deputaţi:
Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci,
Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă
Calimente, Mircea Vasile Cazan, Cătălin Cherecheş, Daniel Chiţoiu, Tudor-
Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor
Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu
Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic
Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu,
Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu,
Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu,
Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin
Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George
Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel
Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean,
Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru
Voicu.
În sesizarea formulată care face obiectul Dosarului nr.1541A/2010,
sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:
I. Se apreciază că sunt încălcate prevederile art.1 alin.(5) din Constituţie,
întrucât măsura reducerii salariilor bugetarilor echivalează, practic, cu
instituirea unui nou impozit ce excedează sferei impozitelor reglementate
expres de Codul fiscal. Se arată că enumerarea impozitelor reglementate de
art.2 din Codul fiscal este limitativă, orice alt impozit sau taxă datorate
bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale neputând fi stabilit decât
prin lege.
Se mai susţine că acest veritabil nou impozit impus pe calea legii criticate
încalcă art.56 alin.(2) din Constituţie, întrucât este plătit numai de o parte dintre
cetăţenii României. Astfel, salariatul din sistemul bugetar va plăti, sub formă de
impozit, bugetului de stat 41% din venitul său lunar, în timp ce ceilalţi salariaţi
plătesc doar o cotă de 16% din salariu sub acest titlu. În consecinţă, sunt
încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art.16 şi art.44 din Constituţie.
De asemenea, se susţine că legea criticată încalcă art.6, art.7, art.204,
art.215 şi art.306 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, întrucât nu s-a realizat o evaluare
preliminară a impactului legii în plan social, economic şi financiar, iar soluţiile
legislative propuse sunt nefundamentate.
II. Se arată că emiterea actului normativ contestat nu a avut în vedere sub
nici o formă menţinerea standardelor de viaţă ale categoriilor sociale afectate de
măsurile de austeritate, astfel încât destinatarii acestuia sunt situaţi sub limita
inferioară a subzistenţei. Alocarea unor fonduri insuficiente pentru plata
drepturilor salariale şi a prestaţiilor de asigurări sociale şi necorelarea acestora
cu creşterea inflaţiei nu sunt de natură să protejeze puterea de cumpărare a celor
care trăiesc numai din aceste surse băneşti şi nici să îmbunătăţească nivelul de
trai al acestora. Totodată, se ajunge la o marginalizare socială a segmentului de
populaţie vizat de legea criticată. Diminuările cuantumului drepturilor care
compun conceptul de trai decent determină, în mod direct, încălcarea art.47 din
Constituţie. Creşterea costurilor întreţinerii locuinţei, precum şi plata ratelor la
creditele contractate se constituie în motive care să susţină obiecţia formulată.
Totodată, sunt anulate criteriile obiective de stabilire a salariilor, în sensul că, la
nivelul inferior al salariilor, practic, salariul se va aplatiza la suma de 600 RON.
III. Se aduce atingere principiului protecţiei aşteptărilor legitime, principiu
indisolubil legat de statul de drept, iar cetăţenii nu se mai pot baza pe
previzibilitatea normelor de drept.
IV. Cu privire la încălcarea art.44 din Constituţie, se arată că noţiunea de
„bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului înglobează
orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel
încât drepturile salariale şi de natură salarială, precum şi dreptul la prestaţii de
asigurări sociale şi de asistenţă socială pot fi asimilate dreptului de proprietate,
iar salariile şi prestaţiile de asigurări sociale şi de asistenţă socială unor bunuri
proprietate privată. În acest sens, este citată cauza Büchen împotriva Republicii
Cehe, 2002. În consecinţă, reducerea cuantumului drepturilor de această natură
constituie o ingerinţă care afectează dreptul de proprietate în substanţa sa.
Citând cauzele Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 1982, Mellacher
şi alţii împotriva Austriei, 1989 şi James şi alţii împotriva Regatului Unit,
1986, autorii sesizării ajung la concluzia că o asemenea ingerinţă în dreptul de
proprietate ar trebui să respecte un just echilibru între exigenţele interesului
general şi imperativul salvării drepturilor fundamentale cu referire directă la
dreptul de proprietate. Însă legea criticată operează practic o expropriere în
sensul art.44 alin.(3) din Constituţie, fără, însă, a acorda o justă şi prealabilă
despăgubire. Legiuitorul nici măcar nu justifică existenţa unei cauze de utilitate
publică.
V. Cu referire la art.16 din Constituţie, se arată că reducerea salariilor se
aplică numai sectorului bugetar, ceea determină o discriminare evidentă între
persoanele angajate în sectorul public şi cel privat. Astfel, persoane plasate în
situaţii identice, şi anume angajaţii, se bucură de tratament diferenţiat, fără o
justificare obiectivă şi raţională.
VI. Cu privire la încălcarea art.53 din Constituţie, se arată că drepturile
salariale, cele de natură salariale, precum şi drepturile decurgând din asigurările
sociale aflate în plată sunt drepturi legal câştigate, ceea ce exclude posibilitatea
eliminării sau diminuării lor.
În lipsa precizării cauzei care a impus restrângerea dreptului la salariu şi la
pensie, nu rezultă dacă această restrângere „se impune”, astfel cum prevede
art.53 alin.(1) din Constituţie. Motivarea măsurii luate în expunerea de motive a
legii este superfluă şi exprimată pro causa, fără a putea, deci, să justifice în
mod obiectiv afectarea drepturilor menţionate. Se arată că justificarea
restrângerii operate pentru raţiuni de siguranţă/ securitate naţională determinate,
la rândul lor, de existenţa unei situaţii de criză economică nu este reală,
deoarece criza economică nu se regăseşte în nici unul dintre elementele care
definesc securitatea/ siguranţa naţională. În acest sens, autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate citează definiţia noţiunii de siguranţă naţională din Legea
nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României.
Se mai susţine că art.53 din Constituţie este corespondentul art.15 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
care a fost aplicat doar în situaţii de război, asediu sau luptă antiteroristă, ceea
ce nu este cazul în situaţia de faţă. În acest sens, se arată că Guvernul a invocat
în mod greşit cauza Lawless împotriva Irlandei, 1961, pentru justificarea
măsurii luate. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai arată că, şi în
situaţia în care s-ar accepta motivele legate de siguranţa naţională pentru
justificarea restrângerilor în discuţie, legea ar fi tot neconstituţională, întrucât
restrângerea exerciţiului dreptului la salariu şi pensie ar putea fi dispusă numai
temporar, pe când, în cauza de faţă, prin efectul art.17 alin.(2) din lege,
cheltuielile de personal, precum şi cele cu pensiile avansate de stat se vor situa
sub nivelul rezultat prin aplicarea reducerilor prevăzute de legea criticată.
Se mai susţine că necesitatea stringentă de reducere a cheltuielilor bugetare
nu trebuie să fie de natură să fundamenteze afectarea unor drepturi
fundamentale. Intervenţia directă a statului în sensul restrângerii unor drepturi
fundamentale, justificată din raţiuni imperative de natură economică, apare ca
fiind inadmisibilă, în condiţiile în care această limitare nu a fost aplicată cu titlu
excepţional şi nu a fost însoţită de garanţii destinate să asigure protecţia
nivelului de trai al categoriilor sociale afectate. Dimpotrivă, măsura duce
iremediabil la adâncirea stării de pauperizare a unor categorii sociale.
În fine, se apreciază că Guvernul avea la îndemână adoptarea şi a altor
soluţii care să asigure reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea
sustenabilităţii bugetului de stat, printre care reducerea sumelor alocate
achiziţiilor publice. Or, măsura de reducere a cuantumului salariilor şi pensiilor
nu poate avea, în mod singular, finalitatea mai sus menţionată.
În sesizarea formulată care face obiectul Dosarului nr.1542A/2010,
sunt învederate următoarele motive de neconstituţionalitate:
I. În lipsa unei declaraţii în sensul existenţei unei situaţii excepţionale,
Guvernul nu poate restrânge exercitarea unor drepturi fundamentale, iar criza
economică şi cuantumul ridicat al cheltuielilor publice nu se pot constitui în
argumente pentru aplicarea art.53 din Constituţie. Se apreciază că măsurile
luate prin legea criticată nu se pot justifica prin ameninţarea adusă siguranţei
naţionale, din moment ce nu a fost declarată starea de urgenţă sau de asediu
potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/1999. Se arată că
restrângerea dreptului la pensie sau salariu din perspectiva unei simple utilităţi
publice nu poate fi acceptată, în acest sens, făcându-se trimitere la hotărârea
pronunţată în cauza Lawless împotriva Irlandei, 1961, pronunţată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Se susţine că măsurile adoptate nu sunt necesare într-o societate
democratică şi că România nu se află în nici una dintre situaţiile de excepţie la
care face referire art.53 din Constituţie. Se mai arată că această soluţie
promovată de Guvern, prin asumarea răspunderii, putea fi evitată, întrucât
există multiple alte soluţii legislative pentru contracararea crizei, menţionând
printre altele: scăderea cotei unice de impozitare, reducerea taxei pe valoare
adăugată, adoptarea mai rapidă a monedei euro etc.
Invocarea conceptului de siguranţă naţională ca temei al restrângerii unor
drepturi contravine art.1 din Legea nr.51/1991, întrucât siguranţa naţională se
constituie ca temei pentru restrângerea exercitării unor drepturi doar pe timp de
război, pentru a salva democraţia, şi nu pentru a o înăbuşi. Or, situaţia de criză
economică nu este element component al conceptului de siguranţă/securitate
naţională, astfel încât criza menţionată nu poate fi o justificare pentru invocarea
siguranţei/securităţii naţionale în sensul art.53 din Constituţie. De asemenea,
invocarea în fundamentarea măsurii a Deciziei Curţii Constituţionale nr.1414
din 4 noiembrie 2009 este greşită, întrucât aceasta se referă la regimul
cumulului pensiilor cu veniturile salariale. Se mai arată că Guvernul nu a
garantat că diminuarea pensiei este temporară şi că sumele cu care au fost
diminuate drepturile băneşti în cauză vor fi restituite.
II. Măsurile legislative preconizate sunt de natură a încălca dreptul la un
nivel de trai decent, afectându-se, în mod drastic, acest drept constituţional mai
ales în privinţa celor cu venituri reduse.
III. Pensia reprezintă o creanţă asupra statului pe care acesta este obligat să
o plătească şi să o ocrotească; or, prin măsurile adoptate, proprietatea nu mai
este protejată, ci jefuită. De asemenea, este invocată jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia noţiunea de „bun” acoperă şi
dreptul persoanei asupra unei creanţe, respectiv orice interes al unei persoane
de drept privat care are o valoare economică. Se mai arată că, în cauza Büchen
împotriva Republicii Cehe, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi
statuat că a reduce pensia atribuită unui pensionar reprezintă o nesocotire gravă
a dreptului de proprietate.
IV. Se arată că restrângerea exerciţiului dreptului la pensie şi la salariu
contravine art.15 şi art.18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, art.1 par.1 din Protocolul adiţional la Convenţie, art.2
din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.1 pct.2 şi 4,
art.20, art.23, şi art.24 din Carta socială europeană şi art.6 din Tratatul Uniunii
Europene.
V. Se arată că măsura legală criticată nu se aplică în mod
nediscriminatoriu în sensul art.53 alin.(2), întrucât salariaţii societăţilor
comerciale cu capital de stat, a regiilor autonome, subvenţionate de la bugetul
de stat, nu intră sub incidenţa măsurilor promovate prin legea criticată.
VI. Se susţine că legea criticată încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, citându-se în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva
Austriei, 1996, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 1996, Akdeejeva
împotriva Letoniei, 2007, Müller împotriva Austriei,1974,[de fapt, hotărârea în
această cauză a fost pronunţată de către fosta Comisie Europeană a Drepturilor
Omului] în care s-ar fi decis că o reducere substanţială a nivelului pensiei ar
putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate. Totodată,
este încălcată noţiunea de „speranţă legitimă” în ceea ce priveşte stabilitatea şi
coerenţa legislativă. În consecinţă, se ajunge la situaţia ca statul, la sfârşitul
carierei profesionale a unei persoane, să nu asigure o pensie stabilă şi
corespunzătoare.
La data de 21 iunie 2010 au fost înregistrate la Curtea Constituţională,
sub nr.8109 şi nr.8111, cererile de „intervenţie în interes propriu” depuse
de Iuliu Regnard Popescu şi Alexandru Petculescu, prin care aceştia solicită
constatarea neconstituţionalităţii Legii privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar, considerând că aceasta este abuzivă, iar
fundamentarea ei nu poate fi făcută decât cu încălcarea flagrantă a art.15 alin.
(2), art.11, art.20, art.44 şi art.47 din Constituţie, art.14, art.15 şi art.18 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, art.1, art.5 şi art.969 din Codul civil.
Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate, care
formează obiectul Dosarelor sus menţionate au conţinut identic, prin încheierea
din 24 iunie 2010, în temeiul art.164 din Codul de procedură civilă coroborat cu
art.14 din Legea nr.47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr.1542A/2010 la
Dosarul nr.1541A/2010, care este primul înregistrat.
În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului,
pentru a comunica punctul lor de vedere.
Preşedintele Senatului, în Dosarul nr.1541A/2010, a transmis Curţii
Constituţionale, cu adresa nr.2026/22.06.2010 punctul său de vedere, în care se
arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, reluându-se, în
esenţă, motivele de neconstituţionalitate dezvoltate în obiecţia de
neconstituţionalitate.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere,
înregistrat la Curtea Constituţională sub nr.8265 din 23 iunie 2010, din care
rezultă că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentarea
punctului său de vedere, Guvernul recunoaşte caracterul de drepturi
fundamentale ale dreptului la muncă (inclusiv componenta sa, dreptul la
salariu), la pensie ori la şomaj, însă aceste drepturi nu sunt absolute, exerciţiul
acestora putând fi restrâns în condiţiile art.53 din Constituţie. Se apreciază că,
în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, art.53 din Constituţie impune
o mai mare rigoare decât prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la restrângerea exerciţiului unor
drepturi. În consecinţă, în situaţia în care condiţiile din Constituţia României
sunt mai stricte în privinţa restrângerii drepturilor fundamentale, acestea
urmează să fie aplicate cu prioritate raportat la prevederile Convenţiei
menţionate. De asemenea, se susţine că, în mod implicit, şi prevederile
Convenţiei sunt respectate prin restrângerile de drepturi operate.
Se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,
autorităţile naţionale dispun de o anumită putere discreţionară în a aprecia
noţiunea de interes general al comunităţii, în acest sens fiind citată cauza
Beyeler împotriva Italiei, 2000. Privarea de un bun, prevăzută de art.1 din
Protocolul adiţional la Convenţie, poate fi făcută pentru realizarea unor interese
generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor
semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curţii
Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie
proporţională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea
dreptului de proprietate este contrară Convenţie numai dacă este discriminatorie
şi insuficient motivată.
Or, în cauza de faţă, se observă că restrângerea exerciţiului drepturilor
menţionate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată (până la
data de 31 decembrie 2010) şi este justificată de salvarea securităţii naţionale.
Cu privire la noţiunea de securitate naţională, se arată că acesta este un concept
constituţional şi este definit prin art.1 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa
naţională a României, iar potrivit acestei definiţii, un element esenţial al
securităţii/siguranţei naţionale îl constituie starea de echilibru şi de stabilitate
economică.
Posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi prevăzută
de art.53 din Constituţie este o prerogativă constituţională distinctă de
instituirea unor măsuri excepţionale (starea de urgenţă sau de asediu)
reglementate de prevederile art.93 din Constituţie. Astfel, restrângerea
exerciţiului unor drepturi nu implică aplicarea de principiu a dispoziţiilor art.93
din Constituţie, în timp ce, în urma aplicării acestui din urmă text
constituţional, pot fi dispuse măsuri de restrângere a exerciţiului unor drepturi
sau libertăţi.
Se arată că dispoziţiile legale criticate vizează restrângerea exerciţiului
dreptului, şi nu a substanţei dreptului (la muncă, la pensie sau la şomaj), din
moment ce acesta continuă să fie recunoscut şi respectat în deplinătatea sa.
Totodată, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului,
legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata
acestuia ca drept câştigat.
Măsurile de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale
aplicându-se tuturor salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de
regimul de finanţare, iar reducerea pensiilor se aplică tuturor pensionarilor,
indiferent de natura pensiei, urmând ca nivelul de trai al pensionarilor să fie păstrat
prin menţinerea nivelului pensiei minime garantate. Măsurile propuse sunt
obiective, rezonabile şi proporţionale cu amploarea şi impactul consecinţelor crizei
economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absenţa acestor
măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii
sale ca stat de drept şi democratic.
În fine, se susţine că măsurile preconizate sunt absolut necesare într-o
societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea acestora, se realizează
economii la bugetul de stat în valoare de 7814.9 milioane lei. În sensul celor
menţionate, Guvernul invocă şi Decizia Curţii Constituţionale nr.1414 din 4
noiembrie 2009.
Totodată, Guvernul a mai comunicat, prin adresa înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.8260 din 23 iunie 2010, un tabel referitor la impactul
financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul
curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani).
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere
asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale
Preşedintelui Senatului şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorulraportor,
dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum
şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie, precum şi ale art.1, art.10, art.15 şi
art.18 din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii
privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care,
în esenţă, prevăd:
I. Diminuarea cu 25% a următoarelor cheltuieli bugetare:
1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare
- dar fără a coborî sub plafonul minim de 600 RON -, precum şi a altor drepturi
de natură salarială din sectorul bugetar;
2) valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenţa medicală, medicamentelor
şi protezelor;
3) suma forfetară destinată plăţii drepturilor băneşti ale persoanelor
angajate la birourile parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor;
4) măsurile de la punctele 1)-3) se aplică şi personalului Băncii Naţionale a
României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere
a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
5) cuantumul sprijinului statului pentru salarizarea personalului clerical şi
neclerical;
6) indemnizaţiile lunare prevăzute de art.12 alin.(1) din Legea nr.45/2009
privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice
"Gheorghe Ionescu-Şişeşti" şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din
domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare;
7) cuantumul indemnizaţiilor acordate membrilor Academiei Române,
membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membrilor
Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membrilor Academiei de Ştiinţe
Tehnice din România.
II. Diminuarea cu 15% a următoarelor cheltuieli bugetare:
1) indemnizaţia de şomaj, prestaţiile sociale din partea statului ce vizează
plata unor sume pentru încurajarea şomerilor de a se angaja,
2) pensiile, precum şi indemnizaţia de însoţitor pentru pensionarii de
invaliditate gradul I (art.9 al legii). Textul în cauză are următorul cuprins:
„(1) De la data intrării în vigoare a prezentei legi, cuantumul brut al
pensiilor cuvenite sau aflate în plată, precum şi indemnizaţia de însoţitor
pentru pensionarii de invaliditate gradul I, se diminuează cu 15%.
(2) La determinarea cuantumului brut al pensiilor, precum şi a
indemnizaţiei de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate gradul I, c vor fi
stabilite sau acordate începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi,
valoarea punctului de pensie utilizată este de 622.9 lei”.
3) obligaţiile statului rezultate din contractele colective de muncă ca
urmare a disponibilizărilor prin concedieri colective;
4) indemnizaţia pentru creşterea copilului, fără a scădea însă sub pragul de
600 RON;
5) cuantumul indemnizaţiilor acordate urmaşilor membrilor Academiei
Române, membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România;
6) ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor;
7) indemnizaţia de merit prevăzută de Legea nr.118/2002 privind
instituirea indemnizaţiei de merit;
8) indemnizaţiile prevăzute de Legea nr.341/2004 a recunoştinţei faţăde
eroii-martiri si luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române
din decembrie 1989.
III. Fixarea cuantumului pensiei sociale minime la 350 RON.
IV. Eliminarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor la ieşirea la pensie,
retragere sau la trecerea în rezervă.
V. Biletele de odihnă pentru anul 2010 nu se vor mai contracta de către
Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale.
VI. Se abrogă, prin art.16 al legii, o serie de prevederi legale care vizează
cheltuieli bugetare de personal, dar şi alte prestaţii sociale din partea statului.
VII. Potrivit art.17 alin.(1) din lege, măsurile de diminuare a cheltuielilor
se aplică până la 31 decembrie 2010. De asemenea, alin.(2) al aceluiaşi text
legal prevede că „(2) Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica
politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul
cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a
acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr.330/2009,
precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale bugetului
asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011”.
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art.1 alin.(5)
privind supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legilor, art.11
privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art.16 alin.(1) privind egalitatea,
art.20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art.44
privind dreptul de proprietate privată, art.47 privind nivelul de trai, art.53
privind restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi şi art.56 alin.(2)
privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Totodată, sunt considerate ca fiind
încălcate şi următoarele acte cu caracter internaţional:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi anume art.17 cu privire la
dreptul de proprietate, art.23 pct.3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă
şi la protecţie socială şi art.25 pct.1 privind dreptul la un nivel de trai decent;
- art.2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice –
privind recunoaşterea de către statele semnatare a tuturor drepturilor garantate
de Pact persoanelor care se află pe teritoriul lor;
- art.6 din Tratatul Uniunii Europene privind recunoaşterea drepturilor,
libertăţilor şi principiilor rezultate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene;
- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume art.1
privind demnitatea umană, art.17 alin.(1) privind dreptul de proprietate, art.25
privind drepturile persoanelor în vârstă, art.34 alin.(1) privind securitatea
socială şi asistenţa socială şi art.52 alin.(1) privind întinderea şi interpretarea
drepturilor şi principiilor.
- art.15 privind derogarea în caz de stare de urgenţă şi art.18 privind
limitarea folosirii restrângerii drepturilor din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art.1 par.1 din
Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale privind protecţia proprietăţii.
- Carta socială europeană, şi anume art.1 pct.2 şi 4 privind dreptul la
muncă, art.4 privind dreptul la o salarizare echitabilă, art.20 privind egalitatea
de şanse a lucrătorilor, art.23 privind dreptul persoanelor vârstnice la protecţie
specială, art.24 privind protecţia lucrătorilor în caz de concediere şi art.F din
Partea a V-a privind derogările în caz de război sau de pericol public.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
I. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de domnii Iuliu
Popescu Regnard şi Alexandru Petculescu sunt inadmisibile, întrucât instituţia
intervenţiei prevăzută de art.49 şi urm. din Codul de procedură civilă nu este
compatibilă cu procedura de judecată din faţa Curţii Constituţionale (ad similis,
a se vedea, Decizia nr.82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.33 din 16 ianuarie 2009). Potrivit art.14 din Legea
nr.47/1992, numai Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra
compatibilităţii regulilor din procedura civilă cu procedura din faţa sa; or, în
procedura prevăzută de art.146 lit.a) din Constituţie, o atare intervenţie este
inadmisibilă, fiind contrară regulilor procedurale stabilite prin Legea
nr.47/1992.
II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează
neconstituţionalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar,
Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru argumentele ce vor fi
expuse în cele ce urmează.
Referitor la calificarea de către autorii sesizării a măsurii de reducere a
cuantumului salariilor ca fiind un impozit, nereglementat de art.2 din Legea
nr.571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.927 din 23 decembrie 2003, Curtea constată că o atare calificare
este eronată. Potrivit art.2 pct.29 din Legea nr.500/2002 privind finanţele
publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.597 din 13
august 2003, impozitul este definit ca fiind acea „prelevare obligatorie, fără
contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică
pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”, deci, impozitul este un
venit cu caracter de regularitate al bugetului de stat. În schimb, Curtea observă
că, în cauza de faţă, nu este stabilită o nouă sursă de venit la bugetul de stat, ci,
din contră, măsurile criticate vizează cheltuielile bugetare, şi anume reducerea
lor. Astfel, reducerea de 25% a salariilor nu se constituie într-un venit la
bugetul de stat, ci în reducerea cheltuielilor pe care acesta trebuie să le suporte.
Cu alte cuvinte, statul nu îşi mai plăteşte obligaţiile financiare la valoarea lor
nominală pentru a proteja bugetul, fără, însă, a institui o nouă sursă de venituri
la buget sub forma impozitului. De altfel, se poate constata că, în mod implicit,
ca efect al reducerii cheltuielilor, scad şi veniturile la bugetul de stat, spre
exemplu, fiind afectat cuantumul impozitului pe venit colectat de către stat. Ca
atare, Curtea nu poate reţine încălcarea art.1 alin.(5) şi art.56 alin.(2) din
Constituţie.
Raportat la critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea art.16
din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât angajaţii
din mediul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul
privat. Cei ce sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi,
în mod esenţial, din punct de vedere al sursei din care sunt alimentate
salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi
de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe
în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/
indemnizaţiile/ soldele reprezintă astfel de cheltuieli – mai exact, cheltuieli de
personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate,
întotdeauna, de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un
angajator. Curtea Constituţională, prin Decizia nr.448 din 15 septembrie 2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.872 din 28 septembrie
2005, a statuat: „contractul individual de muncă este convenţia prin care se
materializează voinţa angajatorului şi a viitorului salariat de a intra într-un
raport juridic de muncă. În această convenţie, negociată şi liber consimţită,
sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislaţie şi de contractele colective de
muncă, toate elementele necesare pentru cunoaşterea condiţiilor de desfăşurare
şi de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligaţiile şi răspunderile
ambelor părţi”. Or, obligarea de către stat, deci de către un terţ, raportat la
contractul individual de muncă încheiat, atât a angajatorului de a-şi reduce
cheltuielile de personal, cât şi a angajatului în sensul diminuării veniturilor sale,
ar încălca în mod flagrant art.1 alin.(3) şi (5), art.41, art.44 şi art.45 din
Constituţie.
De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată şi critica de
neconstituţionalitate ce vizează încălcarea art.1 alin.(5) din Constituţie, în
sensul că Guvernul nu ar fi respectat anumite cerinţe privitoare la iniţierea
proiectului de lege, exigenţe prevăzute expres de Legea nr.24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, întrucât
dispoziţiile legale la care se face referire în obiecţia de neconstituţionalitate nu
au relevanţă constituţională.
Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa
încălcare a art.41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional reţine că,
în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr.1221 din 12 noiembrie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.804 din 2 decembrie
2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex
care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă
contraprestaţia angajatorului în raport de munca prestată de către angajat în
baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între
angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre
obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului
pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume
dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă
restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza
numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art.53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite,
în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art.53 din Constituţie, şi
anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul
constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cuantumului salariului/ indemnizaţiei/
soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, cu 25% este prevăzută prin legea
criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art.1 al legii criticate a fost
determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea
de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai
securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi
economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage
aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională” din textul art.53, ci şi alte
aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar
putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
În acest sens, prin Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a
statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor
măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
De asemenea, prin Deciziile nr.188 şi nr.190 din 2 martie 2010, publicate
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.237 din 14 aprilie 2010, respectiv
nr.224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr.712 din 25 mai 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 22 iunie 2010, Deciziile
nr.711 şi nr.713 din 25 mai 2010, Decizia nr.823 din 22 iunie 2010, nepublicate
încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona
plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa
situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr.1414 din 4
noiembrie 2009.
În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în continuare
existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit la
adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că, în expunerea de motive a legii criticate, se arată
că potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României
rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea
economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. […] Până
la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la
aproximativ 3.75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici
monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat
importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din
PIB pentru 2010, comparativ cu 5.5% iniţial”.
Se mai arată că „din misiunea de evaluare efectuată de Serviciile Comisiei
împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai
2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile
specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de Euro în cadrul
programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor
curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi
îndeplinită, din cauza unor deteriorări a condiţiilor economice, a unor dificultăţi
în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul
României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare
ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a
celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. […] De asemenea, se precizează
faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie
2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni
suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a
cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată”.
În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii
economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte
măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri
este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în
diminuarea cuantumului salariilor/ indemnizaţiilor/ soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea observă că autorii obiecţiei pornesc de la o ipoteză
greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi trebuit
declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii prevăzute la art.93
din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de urgenţă sau asediu poate avea
drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sfera de
aplicare a art.53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art.93 din
Constituţie. În consecinţă, Curtea constată că, în situaţia de speţă, art.53 teza
referitoare la securitatea naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie
într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară
într-o societate democratică, tocmai pentru menţinerea democraţiei şi
salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea,
Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele
utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/ indemnizaţiei/ soldei) şi
scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului
de stat), şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale
colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea constată, totodată, că măsura legislativă criticată este aplicată în
mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor
categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din
moment ce condiţiile prevăzute de art.53 din Constituţie, analizate anterior,
sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un
caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului
constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui
drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în
considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în
timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea
faptului că art.17 alin.(2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului
sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu
25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel
cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011
se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de
adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile
sociale şi de personal care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul
cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine
în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor ca cel de
dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe
care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea
caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest
caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului
art.53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de
diminuare a cuantumului salariului/ indemnizaţie/ soldei cu 25%, constituie o
restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul
la salariu, cu respectarea, însă, a prevederilor art.53 din Constituţie.
III. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind reducerea
cuantumului pensiilor, Curtea constată că aceasta este întemeiată pentru
următoarele motive:
Pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar [art.7
alin.(2) şi art.90 alin.(1) din Legea nr.19/2000, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000] în baza legii, inerentă şi
indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza unei decizii de
pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor.
Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.19/2000, dreptul la asigurări sociale este
garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii menţionate, prin sistemul public
de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Acesta se organizează şi
funcţionează, printre altele şi pe principiul contributivităţii, conform căruia
fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de
persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de
asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale
plătite [art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000]. Aceasta înseamnă că pensia, ca
prestaţie din partea sistemului public de pensii, intră sub incidenţa principiului
contributivităţii.
Art.9 alin.(1) teza întâi din legea criticată reglementează diminuarea cu
15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată, de asemenea,
art.9 alin.(2) teza întâi din aceeaşi lege prevede că valoarea punctului de pensie
utilizat pentru determinarea cuantumului brut al pensiilor ce vor fi stabilite sau
acordate începând cu data intrării în vigoare a legii este de 622,9 lei. În
consecinţă, în mod evident, prevederile anterior menţionate vizează pensiile
contributive cuvenite sau aflate în plată şi cele ce vor fi stabilite sau acordate.
În cauza Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, 2006, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a stabilit că art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie nu
vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate
socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea
oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul
beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiţie
impusă statului este aceea de a respecta art.14 din Convenţie privind
nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care
reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale – indiferent
dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii-, acea legislaţie trebuie să
fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul
adiţional la Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre
beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei
art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie [a se vedea, în acelaşi sens, şi cauza
Andrejeva împotriva Letoniei, 2009 (şi nu Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007,
astfel cum este, în mod eronat, indicat în obiecţia de neconstituţionalitate)].
Distinct de exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, Constituţia României prevede, în mod expres, la
art.47 alin.(2) dreptul la pensie, ca drept fundamental. Textul constituţional nu
califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al
persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept
fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel încât
să se asigure un nivel de ocrotire al acestui drept superior celui prevăzut de
Convenţie şi de Protocoalele sale adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil
art.60 din Convenţie, potrivit căruia „nici o dispoziţie din prezenta convenţie
nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei
părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte
contractantă este parte.”
Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din
perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la
bugetul asigurărilor sociale de stat procentual raportat la nivelul venitului
realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii
individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de
principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil
legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii
persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor
sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele
de subzistenţă a celor ce au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă
contributivă, vârstă de pensionare etc.) Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a
lua toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la
orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.
Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu
reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept
de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale (Decizia
Curţii Constituţionale nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.45 din 22 ianuarie 2007), ele îndreptăţesc
persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia sa la bugetul
asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să reflecte nivelul
veniturilor realizate în perioada activă a vieţii.
Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se
constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi
acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub forma
contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză, practic, şi-a
câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea
principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea, ca principiu, este de
esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi temporare, referitoare la
obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei rezultat în urma aplicării acestui
principiu afectează substanţa dreptului la pensie.
Aceasta nu înseamnă că legea nu poate în viitor să reaşeze sistemul de
calcul al pensiilor, bazându-se, însă, tot pe principiul contributivităţii, pentru că,
în caz contrar, s-ar ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridică a
acestui domeniu. De aceea, dacă, prin reaşezarea sistemului de calcul al pensiei
în sensul arătat mai sus, rezultă un cuantum mai mic al acesteia, statul este
obligat să adopte reglementări similare art.180 alin.(7) din Legea nr.19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000, şi anume
să menţină în plată cuantumul pensiei stabilit potrivit reglementărilor anterior în
vigoare dacă acesta este mai avantajos. Aceasta este o măsură de protecţie a
persoanelor care beneficiază de pensie în sensul art.47 alin.(2) din Constituţie,
constituind, de asemenea, o speranţă legitimă a asiguratului, întemeiată pe
prevederile legale în vigoare cu privire la obţinerea şi încasarea unui anumit
cuantum al pensiei.
De asemenea, Curtea constată şi anumite insuficienţe de redactare a
textului art.9 din lege. Astfel, potrivit art.9 alin.(1) din legea criticată, are loc o
diminuare cu 15% a cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în plată, ceea ce
coroborat cu art.17 alin.(1) din lege duce la concluzia că o atare diminuare este
temporară – până la 31 decembrie 2010. Însă, cu privire la pensiile ce vor fi
stabilite sau acordate, a fost diminuată chiar valoarea punctului de pensie, astfel
încât coroborarea acestui text legal cu art.17 alin.(1) din lege nu mai apare ca
fiind una clară, ceea ce înseamnă că pentru aceste pensii legiuitorul va trebui să
adopte ulterior o lege pentru a le aduce după 1 ianuarie 2011 la nivelul pensiilor
care erau în plată la momentul intrării în vigoare a legii criticate. Altfel, s-ar
crea o diferenţă de tratament nepermisă între pensiile aflate în plată şi cele ce
vor fi stabilite sau acordate. Mai mult, proporţional, valoarea punctului de
pensie în ipoteza art.9 alin.(1) din lege ar fi mai mică decât cea reglementată de
art.9 alin.(2) din lege, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.
Totodată, Curtea constată că dificultăţile bugetului asigurărilor sociale de
stat nu pot fi opuse dreptului la pensie în sensul diminuării, chiar şi temporare,
a cuantumului pensiei, dreptul constituţional la pensie neputând fi afectat de
proasta gestionare a bugetului respectiv de către stat.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu
referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel,
Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr.455/B/1995, a stabilit că
pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi
afectată, iar prin Decizia nr.277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a
cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la
imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile
mici. Totodată, prin Decizia nr.39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă
constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat şi
cumpărat într-o atât de mare măsură, încât modificarea cuantumului său
nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în
Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr.2009-43-01 din 21 decembrie
2009.
În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin
Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea cuantumului
pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi
realizată. Rezultă că art.53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru
restrângerea exerciţiului dreptului la pensie.
Totodată, Curtea constată că, potrivit art.54 lit.a) din Legea nr.19/2000,
invaliditatea de gradul I este caracterizată „prin pierderea totală a capacităţii de
muncă, a capacităţii de autoservire, de auto-conducţie sau de orientare spaţială,
invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei
persoane”. În consecinţă, diminuarea cu 15% a indemnizaţiilor de însoţitor
pentru pensionarii de invaliditate gradul I, precum şi stabilirea unei valori a
punctului de pensie inferioară celei existente necesară la calculul cuantumului
brut al indemnizaţiei de însoţitor contravine art.47 alin.(1) din Constituţie,
statul neîndeplinindu-şi obligaţia de a lua măsuri adecvate de protecţie socială.
IV. Curtea constată că prestaţiile sociale care au fost eliminate de textul
art.16 din legea criticată nu sunt prevăzute la nivel constituţional, astfel încât
legiuitorul este liber să aprecieze asupra acordării sau neacordării acestora, în
funcţie de posibilităţile bugetare ale statului. În consecinţă, eliminarea acestor
prestaţii sociale nu contravine prevederilor constituţionale invocate.
V. Cu privire la prestaţiile sociale ale căror cuantum a fost diminuat,
Curtea constată următoarele:
- cuantumul prestaţiilor sociale prevăzute expres de textul constituţional al
art.47 (de exemplu: ajutorul de şomaj) pot fi diminuate cu respectarea
condiţiilor impuse de art.53 din Constituţie; cele constatate de către Curte la
analiza constituţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului la muncă fiind
mutatis mutandis aplicabile şi în acest caz;
- cuantumul prestaţiilor sociale care nu sunt prevăzute de textul
constituţional al art.47 (de exemplu cele cuprinse la art.15 din legea criticată)
poate fi dimensionat de către legiuitor în funcţie de posibilităţile bugetare
existente la un moment dat; astfel, reducerea acestui cuantum nu contravine
prevederilor constituţionale invocate.
VI. Curtea reţine că legea criticată nu contravine prevederile actelor cu
caracter internaţional invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate
având în vedere marja de apreciere a statului în realizarea şi garantarea
drepturilor sociale şi economice. De altfel, astfel cum s-a arătat mai sus,
neconstituţionalitatea art.9 din lege rezultă din însuşi textul constituţional al
art.47, şi nu din prevederile actelor internaţionale invocate.
VII. Curtea observă că, prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010, a stabilit că
„dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de
a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între
competenţa Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a
Guvernului, pentru dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca
atare, pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a prezentei decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă
de urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii […] constatate ca fiind
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege
în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie.”
Raportat la situaţia de faţă, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată
prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi
Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010. Chiar dacă legea a fost
adoptată prin această procedură, ea este şi va rămâne un act al Parlamentului
atât în sens formal, cât şi material. Prin urmare, potrivit art.147 alin.(2) din
Constituţie, Curtea constată că este de competenţa exclusivă a Parlamentului
reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea
lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale, iar reexaminarea se va realiza tot
în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.
Curtea, totodată, constată că, în aplicarea art.147 alin.(2) din Constituţie,
Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale pentru a le pune de acord cu prezenta decizie şi, în măsura în
care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca şi operaţiune de
tehnică legislativă. Ad similis, a se vedea, Decizia Curţii Constituţionale
nr.1177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.871 din 20 decembrie 2007.
VIII. În final, Curtea constată că, potrivit Deciziei Plenului Curţii
Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în
cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte
actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu
numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel,
Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt
general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(4) din Constituţie, şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
În consecinţă, aşa cum a statuat Curtea şi în jurisprudenţa sa (a se vedea
Decizia nr.1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr.414 din 14
aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4
mai 2010, sau Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi
Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele
stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei
decizii.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4)
din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al art.18
alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constată că dispoziţiile art.1-8 şi cele ale art.10-17 din Legea privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt
constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art.9 din Legea privind unele măsuri necesare în
vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la data de 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au
participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar,
Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu,
Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader, judecători.

DECIZIA NR.873 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor

DECIZIA NR.873
din 25 iunie 2010
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii
privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor
Cu Adresa nr. 100 din 15 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a transmis Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la
neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în
domeniul pensiilor, adoptate în temeiul prevederilor art.114 alin.(3) din
Constituţie, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010.
Sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
temeiul art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 alin.(1) din Legea
nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a
hotărât în şedinţa din data de 15 iunie 2010, prin Hotărârea nr.2 a Secţiilor
Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind votată de cei 86 de
judecători prezenţi din totalul de 113 de judecători în funcţie ai instanţei
supreme, în conformitate cu art.25 lit.c) din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr.7779 din 15 iunie 2010 şi constituie obiectul
Dosarului Curţii Constituţionale nr.1533A/2010.
Autorul sesizării de neconstituţionalitate consideră că Legea privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, adoptată în temeiul
prevederilor art.114 alin.(3) din Constituţie, prin angajarea răspunderii
Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună
din data de 7 iunie 2010, contravine prevederilor constituţionale ale art.124
alin.(3), ale art.15 alin.(2), ale art.47 alin.(2) şi ale art.53, precum şi celor
ale art.20 raportate la art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru următoarele
considerente:
1. În accepţiunea prevederilor art.124 alin.(3) din Constituţie,
independenţa financiară a judecătorului reprezintă o componentă esenţială
a independenţei justiţiei, iar în contradicţie cu acest principiu
constituţional, art.1, art.3 şi art.12 din Legea privind stabilirea unor măsuri
în domeniul pensiilor prevăd eliminarea pensiei de serviciu a judecătorilor,
fără a se ţine seama de faptul că pensia de serviciu este inclusă în cariera
judecătorului, întocmai ca numirea, formarea profesională continuă,
evaluarea şi promovarea, pensionarea marcând momentul final al carierei
judecătorului şi având semnificaţia juridică a unui drept câştigat, care
trebuie să producă efecte juridice indiferent de circumstanţe.
2. Pensia de serviciu a magistraţilor reprezintă o compensaţie a
absenţei unor drepturi fundamentale, cum sunt drepturile exclusiv politice
(dreptul de a fi aleşi în Camera Deputaţilor, Senat, în funcţia de Preşedinte
al României ori în organele administraţiei locale, precum şi dreptul de a fi
aleşi în Parlamentul European) şi drepturile social-economice (dreptul la
negocieri colective în materie de muncă, dreptul la grevă, libertatea
economică), precum şi a incompatibilităţilor stabilite la nivel constituţional
pe parcursul întregii cariere profesionale [potrivit art.125 alin.(3) din
Constituţie, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior].
De asemenea, acestor incompatibilităţi li se adaugă interdicţiile
prevăzute de art.5-11 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor
şi procurorilor, iar, pe de altă parte, stabilirea pensiei de serviciu a
judecătorilor ţine seama de responsabilităţile şi riscurile profesiei de
judecător, care privesc întreaga durată a carierei acestuia.
În concluzie, regimul strict al absenţei unor drepturi, al
incompatibilităţilor şi interdicţiilor stabilit prin Legea fundamentală şi
dezvoltat prin lege specială, precum şi responsabilităţile şi riscurile impune
acordarea dreptului la pensia de serviciu.
În acest context, autorul sesizării precizează că reglementarea
pensiei de serviciu pentru anumite categorii profesionale şi, deci, şi pentru
judecători îşi găseşte temeiul legal în legislaţia europeană, şi anume
Directiva Consiliului Comunităţilor Europene 86/378/CEE din 24 iulie
1986 privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între
bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială,
astfel cum a fost modificată prin Directiva 96/97/CE a Consiliului Uniunii
Europene din 20 decembrie 1996. Acest act european creează cadrul legal
la nivelul Uniunii Europene pentru ca statele membre, în considerarea
locului şi a rolului unui anumit sector profesional, să stabilească pentru
acesta un regim profesional de securitate socială, cu respectarea
principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. Astfel, instituirea
pensiei de serviciu a judecătorilor ţine seama de locul şi rolul justiţiei în
statul de drept, precum şi de legislaţia europeană privind regimurile
profesionale de securitate socială.
Totodată, Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată cu
ocazia reuniunii multilaterale având ca obiect statutul judecătorilor în
Europa, organizată de Consiliul Europei în perioada 8-10 iulie 1998,
stabileşte în art.6.4 că „statul asigură judecătorilor care au atins vârsta legală
de încetare a funcţiei lor, după exercitarea acestei funcţii cu statut
profesionist pe parcursul unei anumite perioade de timp, plata unei pensii al
cărei nivel să fie apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerări în
activitatea jurisdicţională”. În acelaşi sens, Avizul nr.1 (2001) al Consiliului
Consultativ al Judecătorilor Europeni referitor la standardele privind
independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor prevede,
în concluziile sale, că „remunerarea judecătorilor trebuie să fie
corespunzătoare cu rolul şi responsabilităţile acestora şi trebuie să asigure în
mod adecvat plata concediilor medicale şi a pensiei. Ea trebuie protejată prin
prevederi legale specifice împotriva diminuărilor şi trebuie să existe
prevederi privind mărirea salariilor în raport cu creşterea preţurilor.”
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, abrogarea dispoziţiilor
care reglementează pensia de serviciu a judecătorilor contravine art.124 alin.
(3) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr.20/2000 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi a dispoziţiilor art.198 din aceeaşi
lege prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorească, republicată, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile
constituţionale conform cărora „judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii” nu au caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale
obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea
unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei
judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept,
prevăzută prin art.1 alin.(3) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea Constituţională
a stabilit că abrogarea art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, care
reglementa pensia de serviciu a magistraţilor contravine principiului stabilit
în art.124 alin.(3) din Legea fundamentală.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că instituirea
pensiei de serviciu pentru magistraţi nu reprezintă un privilegiu, ci este
justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a
inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să
li se supună magistraţii.
Prin urmare, concluzionează autorul sesizării, Legea privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor, chiar în lipsa unei abrogări exprese a
dispoziţiilor referitoare la pensia de serviciu cuprinse în Legea nr.303/2004
echivalează cu aceasta şi este, în consecinţă, neconstituţională.
Totodată, eliminarea pensiei de serviciu a magistraţilor este contrară
exigenţelor actuale cuprinse în documentele internaţionale referitoare la
drepturile magistraţilor, în considerarea importanţei rolului acestora în
apărarea statului de drept. „Principiile fundamentale privind independenţa
magistraturii”, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite
pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august -
6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 şi
nr.40/146 din 13 decembrie 1985, prevăd în mod expres prin art.11 că
„durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor,
remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de
pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”.
În mod asemănător, Recomandarea nr.R (94) 12 cu privire la
independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor", adoptată la 13 octombrie
1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, subliniind
importanţa independenţei judecătorilor în scopul întăririi preeminenţei
dreptului în statele democratice şi în considerarea art.6 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
a "Principiilor fundamentale [ale Organizaţiei Naţiunilor Unite] privind
independenţa magistraturii", anterior menţionate, a stabilit, printre alte
importante măsuri pe care statele membre urmează să le adopte, şi pe
aceea "de a veghea ca statutul şi remuneraţia judecătorilor să fie pe măsura
demnităţii profesiei lor şi a responsabilităţilor pe care şi le asumă".
3. Dispoziţiile Legii privind unele măsuri în domeniul pensiilor care
prevăd recalcularea pensiilor de serviciu, contravin şi prevederilor art.15
alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora „legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”
În acest sens, prin Decizia nr.375/2005 referitoare la sesizările de
neconstitutionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, Curtea Constituţională a stabilit
că noile reglementări – privind criteriile şi condiţiile concrete ale exercitării
dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul şi de actualizare a cuantumului
pensiei - „nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privinţa
cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu
data intrării lor în vigoare”. Referitor la aplicarea noilor reglementări asupra
raporturilor juridice născute anterior, instanţa de contencios constituţional a
reţinut că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata
mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar
numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să
nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel
constituţional, prevăzută în art.15 alin.(2) din Legea fundamentală.”
4. Autorul sesizării de neconstituţionalitate mai susţine că legea
criticată impune o pierdere ireversibilă a pensiei de serviciu, aceasta
echivalând cu o veritabilă expropriere, aducând atingere art.1 par.2 din
Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Totodată, consideră că dispoziţiile art.53 din Constituţie nu sunt
incidente în cauză. Astfel, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau al unor libertăţi, Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei
nr.1414/2009, considerente general obligatorii, a stabilit că de esenţa
legitimităţii constituţionale a restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei
libertăţi este caracterul excepţional şi temporar al acesteia şi că este sarcina
statului să găsească soluţii pentru contracararea efectelor crizei economice,
printr-o politică economică şi socială adecvată. Diminuarea veniturilor
personalului din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe
termen lung, o măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul
proiectului de lege, iar eventuala intervenţie legislativă în sensul prelungirii
acestei măsuri poate determina efecte contrarii celor vizate, în sensul
tulburării bunei funcţionări a instituţiilor şi autorităţilor publice.
Având în vedere aceste considerente, autorul sesizării susţine că, în
primul rând, legea criticată impune o restrângere cu caracter permanent a
exerciţiului dreptului la pensie, recalcularea pensiilor de serviciu operând
fără vreo limitare temporară, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.3 şi art.12,
fiind reglementată sub condiţie suspensivă. Aşadar, legea criticată nu numai
că nu consfinţeşte caracterul temporar al restrângerii exerciţiului dreptului la
pensie, ci stabileşte explicit o pierdere cu caracter permanent a pensiei de
serviciu şi, prin urmare, nu are legitimitate constituţională, în sensul
considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr.1414/2009.
În al doilea rând, caracterul excepţional al restrângerii exerciţiului
dreptului la pensie nu poate fi susţinut, în condiţiile în care legea criticată
constituie o a doua măsură de restrângere a exerciţiului unor drepturi
adoptată într-un interval de aproximativ 6 luni. Astfel, prin Legea
nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice,
raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi
respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar
Internaţional, invocându-se aceeaşi situaţie de criză economică, exerciţiul
unor drepturi a fost restrâns cu caracter temporar.
Or, restrângerea sistematică, repetată, a exerciţiului unor drepturi, care
tinde să devină o regulă în conduita autorităţii publice, care adoptă această
măsură, iar nu o excepţie, se situează în afara cadrului constituţional, pe care
îl trasează dispoziţiile art.53 şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
În al treilea rând, diminuarea substanţială a cuantumului pensiilor,
determinată de recalcularea acestora impusă prin Legea criticată, are drept
consecinţă nerespectarea condiţiei referitoare la caracterul rezonabil şi
proporţional al restrângerii exerciţiului dreptului prevăzut de art.47 alin.(2)
din Constituţie, caracter de care depinde compatibilitatea restrângerii
exerciţiului unor drepturi cu Legea fundamentală, în conformitate cu Decizia
Curţii Constituţionale nr.1414/2009.
Or, diminuarea substanţială a cuantumului pensiilor ca urmare a
recalculării acestora în condiţiile legii criticate pune în discuţie legitimitatea
constituţională a restrângerii exerciţiului dreptului la pensie, prevăzut în
art.47 alin.(2) din Constituţie, din punct de vedere al caracterului rezonabil şi
proporţional al măsurii de restrângere.
5. Totodată, din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 şi a
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aceste
dispoziţii, drepturile care decurg din contribuţiile în cadrul regimurilor de
securitate socială, cum este dreptul la pensie, constituie drepturi
patrimoniale, care intră sub protecţia art.1 din Protocol.
Recunoscând marja de apreciere a statelor în materia legislaţiei
sociale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat obligaţia
autorităţilor publice de a menţine un just echilibru între interesul general şi
imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care
nu este menţinut ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale,
persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată. Într-o
astfel de situaţie, există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia,
determinată de încălcarea caracterului rezonabil şi proporţional al diminuării
drepturilor patrimoniale. (Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, 2004,
Cauza Moskal contra Poloniei, 2009).
Or, diminuarea drepturilor patrimoniale prevăzută de legea criticată,
cu consecinţa pierderii dreptului la pensia de serviciu, impune persoanelor
cărora le este aplicabilă o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a
menţine un just echilibru între interesul general şi imperativele protecţiei
drepturilor fundamentale ale persoanei.
În ceea ce priveşte pensiile speciale, jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, în aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 recunoaşte şi
ocroteşte pensia stabilită pentru anumite profesii şi nu permite ca acest drept
să fie diminuat decât în cazuri excepţionale, cu respectarea principiului
proporţionalităţii, ceea ce înseamnă că măsura aplicată să fie justificată de
scopul legitim urmărit (Cauza Banfield contra Regatului Unit, 2005).
În concluzie, autorul sesizării de neconstituţionalitate susţine că
pierderea pensiei de serviciu are semnificaţia juridică a unei exproprieri,
situaţie în care trebuiau luate toate măsurile juridice impuse de această
instituţie.
6. Prin Adresa înregistrată sub nr.8067 din 18 iunie 2010, Înalta
Curtea de Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale o „dezvoltare
argumentativă” prin care arată că, întrucât invocarea art.53 din Constituţie
pentru luarea măsurilor de austeritate vizează apărarea securităţii naţionale,
în mod obligatoriu sunt incidente în cauză dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de
urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare, securitatea naţională fiind
prevăzută în art.3 lit.a) ca o situaţie care reclamă intervenţia stării de
urgenţă. Potrivit acestui text de lege, „starea de urgenţă reprezentă
ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, economică şi de ordine
publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativteritoriale
care se instituie în următoarele situaţii: a) existenţa unor pericole
grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea
democraţiei constituţionale.” Dispoziţiile art.4 din aceeaşi ordonanţă de
urgenţă obligă ca, pe durata măsurilor excepţionale vizate de protecţia
securităţii naţionale, restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale să
se realizeze cu respectarea art.53 din Constituţie.
Prin urmare, susţine autorul sesizării, plasarea măsurilor de austeritate
sub auspiciile securităţii naţionale obligă la respectarea procedurii instituirii
şi încetării stării de urgenţă, astfel cum este reglementată în Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.1/1999, Capitolul II. Astfel, starea de urgenţă se
instituie de Preşedintele României, prin decret, contrasemnat de primul
ministru şi publicat, de îndată, în Monitorul Oficial al României. După
aducerea acestuia neîntârziat la cunoştinţa populaţiei, inclusiv a măsurilor
urgente preconizate, în termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de
urgenţă, Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii
adoptate, operând revocarea în situaţia în care Parlamentul nu încuviinţează
starea instituită.
Aşadar, Guvernul nu se putea substitui atribuţiilor Preşedintelui
României şi Parlamentului pentru a lua măsuri de austeritate implicând
securitatea naţională decât prin încălcarea art.53 şi a art.93 din Constituţie,
deoarece acest ultim text constituţional prevede că Preşedintele României
instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară
ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Dată fiind gravitatea extremă a măsurilor ce se pot lua din raţiuni de
securitate naţională, nici Guvernul şi nicio altă entitate statală, în afara celor
prevăzute expres de Constituţie şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.1/1999, nu puteau proclama formal imperative de securitate naţională şi
nu puteau uzurpa competenţa constituţională stabilită în sarcina
Parlamentului ori să dispună alte măsuri decât cele care ar fi trebuit dispuse
constituţional, care trebuiau în mod obligatoriu să circumscrie stabilirea
situaţiei care impune măsurile excepţionale vizând securitatea naţională,
zona în care se instituie acestea, perioada pentru care se instituie, drepturile
şi libertăţile fundamentale care se restrâng cu respectarea art.53 din
Constituţie, astfel cum dispune art.14 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.1/1999.
La data de 22 iunie 2010, prin Adresa cu nr.108, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a transmis Curţii Constituţionale punctul de vedere al
Avocatului Poporului, exprimat la solicitarea Asociaţiei „Themis-Casaţia” a
foştilor judecători şi magistraţi asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
prin care se arată că diminuarea pensiilor încalcă dreptul fundamental la
proprietate şi reguli de drept, precum cele referitoare la drepturile câştigate.
În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992,
sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de
neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu adresa
nr.8231 din 23 iunie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea
de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru următoarele motive:
1. Prevederile art.1, art.3 şi art.12 din Legea privind stabilirea unor
măsuri în domeniul pensiilor instituie eliminarea pensiei de serviciu a
judecătorilor, fără a se ţine seama de faptul că pensia de serviciu este
inclusă în cariera judecătorului, întocmai ca numirea, formarea
profesională continuă, evaluarea şi promovarea, pensionarea marcând
momentul final al carierei judecătorului, intrând astfel în contradicţie cu
norma constituţională prevăzută la art.124 alin.(3) potrivit căreia
„judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
Pensia de serviciu a judecătorilor reprezintă o compensaţie a absenţei
unor drepturi fundamentale, iar, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională
prin Decizia nr.20/2000, dispoziţiile constituţionale ale art.124 alin.(3) nu au
un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru
Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme
corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care
nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art.1 alin. (3)
din Constituţie.
2. Dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul
pensiilor pun în discuţie şi încălcarea prevederilor art.15 alin.(2) din
Constituţie. Prin Decizia nr.375/2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.591 din 8 iulie 2005, Curtea Constituţională a statuat
că noile reglementări „nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în
privinţa cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor,
începând cu data intrării lor în vigoare.”
3. Legea criticată impune o pierdere ireversibilă a pensiei de serviciu,
aceasta echivalând cu o veritabilă expropriere, aducând atingere art.1 par.2
din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Dispoziţiile art.53 din Constituţie sunt semnalate având incidenţă în
cauză. Astfel, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr.1414/2009,
considerente general obligatorii, a stabilit că de esenţa legitimităţii
constituţionale a restrângerii exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi este
caracterul excepţional şi temporar al acesteia şi că este sarcina statului să
găsească soluţii pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o
politică economică şi socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului
din autorităţile şi instituţiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o
măsură proporţională cu situaţia invocată de iniţiatorul proiectului de lege,
iar eventuala intervenţie legislativă în sensul prelungirii acestei măsuri poate
determina efecte contrarii celor vizate, în sensul tulburării bunei funcţionări
a instituţiilor şi autorităţilor publice.
Însă legea criticată impune o restrângere cu caracter permanent a
exerciţiului dreptului la pensie, recalcularea pensiilor de serviciu operând
fără vreo limitare temporară, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.3 şi art.12,
fiind reglementată sub condiţie suspensivă. Aşadar, legea criticată nu numai
că nu consfinţeşte caracterul temporar al restrângerii exerciţiului dreptului la
pensie, ci stabileşte explicit o pierdere cu caracter permanent a pensiei de
serviciu, şi, prin urmare, nu are legitimitate constituţională, în sensul
considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr.1414/2009.
4. Referirile autorilor sesizării la dispoziţiile Protocolului nr.1 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin
întemeiate.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, prin Adresa înregistrată sub
nr.8259 din 23 iunie 2010, punctul său de vedere cu privire la impactul bugetar
al adoptării Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aşa cum
a fost el stabilit de ministrul de resort. În tabelul anexat, se arată că economia
totală pentru bugetul de stat rezultată din eliminarea pensiilor de serviciu ale
personalului diplomatic şi consular, personalului aeronautic civil navigant şi
nenavigant, funcţionarilor publici parlamentari, senatorilor, deputaţilor,
magistraţilor, a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor
judecătoreşti şi a personalului Curţii de Conturi este de 170.198.380 RON. Cu
privire la eliminarea pensiilor speciale din sistemul de apărare şi ordine publică,
se arată că recalcularea va viza 155.842 de pensii şi că prin operaţiunea
realizată se vor obţine „economii rezultate din recalcularea pensiilor mari şi
foarte mari (cele care depăşesc suma de 3000 lei)”.
Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.8316 din 23 iunie
2010, Guvernul a transmis punctul său de vedere referitor la constituţionalitatea
dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. În ceea
ce priveşte dispoziţiile art.15 alin.(2) din Constituţie, apreciază că măsura
reclaculării pensiilor îşi produce efecte de la data intrării în vigoare a legii
criticate, fără a afecta pensiile deja încasate şi, prin urmare, nu se încalcă
principiul neretroactivităţii legii. Totodată, arată că dreptul la pensie este
dreptul garantat de Constituţie, iar nu cuantumul acestuia şi că legiuitorul este
în drept să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condiţiile şi
criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul şi cuantumul acestora.
Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art.1 din
Protocolul nr.1 la Convenţie, arată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea nu garantează un
anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia, ca drept
câştigat.
În ceea ce priveşte principiul independenţei judecătorilor, Guvernul
susţine că dispoziţiile art.124 alin.(3) din Constituţie nu sunt incidente,
deoarece nu poate fi stabilită o relaţie de tipul cauză-efect între cuantumul
pensiei şi independenţa magistraţilor.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat Curţii
Constituţionale punctul său de vedere asupra obiecţiei de
neconstituţionalitate.
C U R T E A,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale
preşedintelui Senatului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorulraportor,
celelalte documente depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine
următoarele :
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art.146 lit.a) din Constituţie şi ale art.1, art.10, art.15,
art.16 şi art.18 din Legea nr.47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiecţia de neconstituţionalitate se referă la dispoziţiile Legii privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, adoptată în temeiul prevederilor
art.114 alin.(3) din Constituţie, în urma angajării răspunderii Guvernului în
faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 7
iunie 2010. Întrucât nu a fost depusă o moţiune de cenzură, „proiectul de
lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente
acceptate de Guvern, se consideră adoptat”, în temeiul art.114 alin.(3) din
Constituţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei critică, în principal, dispoziţiile
art.1, art.3 şi art.12 din această lege, dispoziţii care au următorul cuprins:
- Art.1: „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, următoarele
categorii de pensii stabilite pe baza legislaţiei anterioare, devin pensii în
înţelesul Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare:
a) pensiile militare de stat;
b) pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut
special din sistemul administraţiei penitenciarelor;
c) pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor şi judecătorilor,
respectiv magistraţilor asistenţi ai Curţii Constituţionale,
d) pensiile de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea;
e) pensiile de serviciu ale personalului diplomatic şi consular;
f) pensiile de serviciu ale funcţionarilor publici parlamentari;
g) pensiile de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor;
h) pensiile de serviciu ale personalului aeronautic civil navigant
profesionist din aviaţia civilă;
i) pensiile de serviciu ale personalului Curţii de Conturi], cuvenite sau
aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu
anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul
prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările
ulterioare;”
- Art.3: „(1) Pensiile prevăzute la art.1, stabilite potrivit prevederilor
legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin
determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii,
utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000.
(2) În situaţia pensiilor dintre cele prevăzute la alin.(1) care au fost
stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină,
considerându-se a fi îndeplinite condiţiile de acordare prevăzute de Legea
nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi
se elaborează metodologia de recalculare a pensiilor prevăzute la art.1 care
se aprobă prin hotărâre a Guvernului.”
- Art.12: „Persoanele ale căror drepturi la pensie sunt stabilite, în
condiţiile legii, ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi
supuse automat procesului de recalculare, astfel cum este reglementat de
prezenta lege.”
Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste dispoziţii,
precum şi Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, în
ansamblu, contravin prevederilor constituţionale ale art.15 alin.(2) privind
neretroactivitatea legii, ale art.47 alin.(2) privind dreptul la pensie, ale art.53
privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale
art.124 alin.(3) privind independenţa judecătorilor, precum şi celor ale art.20
referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la
prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, privind protecţia proprietăţii private.
Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată
următoarele:
I. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea
art.15 alin.(2) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră
că dispoziţiile Legii privind unele măsuri în domeniul pensiilor care prevăd
recalcularea pensiilor de serviciu prin determinarea punctajului mediu anual
şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de
Legea nr.19/2000, încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii,
potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
sau contravenţionale mai favorabile.”
Curtea reţine că, de principiu, pensia de serviciu a unei categorii
profesionale, reglementată printr-o lege specială, are două componente, şi
anume pensia contributivă şi un supliment din partea statului. Partea
contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale
de stat, pe când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul
de stat. Acordarea acestui supliment ţine de politica statului în domeniul
asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie,
astfel cum este reglementat în art.47 alin.(2) din Constituţie.
Pensiile speciale, nefiind un privilegiu, ci fiind instituite de către
legiuitor în considerarea unui anumit statut special al categoriei profesionale
respective, pot fi eliminate doar dacă există o raţiune suficient de puternică
spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma
pensiei. Or, în cazul de faţă, o atare raţiune este, aşa cum rezultă din
Expunerea de motive a legii criticate, atât grava situaţie de criză economică
şi financiară cu care se confruntă statul (bugetul de stat şi cel al asigurărilor
sociale de stat), cât şi necesitatea reformării sistemului de pensii, prin
eliminarea inechitaţilor din acest sistem.
Având în vedere acestea, Curtea constată că în conceptul de „drepturi
câştigate” pot intra doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a
noii reglementări. Prin urmare, numai dacă legiuitorul ar fi intervenit asupra
acestor prestaţii deja încasate s-ar fi încălcat dispoziţiile art.15 alin.(2) din
Constituţie. În acest sens este şi Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie
2004, prin care Curtea a statuat că „o lege nu este retroactivă atunci când
modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când
suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub
imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva
decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de
acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu
de aplicare.”
În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile Legii privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin prevederilor constituţionale
ale art.15 alin.(2) privind neretroactivitatea legii.
II. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea
art.20 din Constituţie, raportat la art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
Curtea reţine că, potrivit art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „Orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”. Noţiunea de
„bun” utilizată de acest text are o semnificaţie autonomă, putându-se
considera că pensia este un bun care intră sub protecţia acestui text.
Având în vedere însă cele două componente ale pensiei de serviciu,
precum şi faptul că a doua componentă, adică suplimentul din partea
statului, se acordă numai în măsura în care există resursele financiare
necesare, suprimarea pentru viitor a acestei componente, fără afectarea părţii
contributive, nu poate avea semnificaţia unei exproprieri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea pronunţată în
Cauza Muller contra Austriei, 1972, a subliniat faptul că, deşi art.1 din
Protocolul nr.1 la Convenţie garantează drepturile patrimoniale ale unei
persoane care a contribuit la sistemul de asigurări sociale, „acest text nu
poate fi interpretat în sensul că acea persoană ar avea dreptul la o pensie
într-un anumit cuantum.”
III.Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea
art.53 din Constituţie, Curtea reţine că justificarea de către Guvern a
adoptării legii criticate are în vedere „evoluţia crizei economice în anul
2009, precum şi extinderea acesteia în cursul anului 2010”. Astfel, Guvernul
consideră că „se impune adoptarea de măsuri în vederea respectării
angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut
cu organisme financiare internaţionale, acorduri absolut necesare pentru
stabilitatea economică a României, pentru atingerea ţintelor de deficit ale
bugetului general consolidat în anul 2010”.
Totodată, se arată în Expunerea de motive, neadoptarea acestor măsuri
ar duce la pierderea acordurilor cu instituţiile financiare internaţionale, cu
consecinţa creării unor dezechilibre macroeconomice, de natură să ducă la
imposibilitatea relansării economice, precum şi la creşterea excesivă a
deficitului bugetar.
Însă Curtea observă că la Secţiunea a 4-a din Expunerea de motive,
intitulată „Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe
termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani)”, nu se
face nicio precizare cu privire la modificările veniturilor bugetare.
Distinct faţă de acestea, Curtea constată că prevederile art.53 din
Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, nu sunt aplicabile în cauza de faţă, deoarece dispoziţiile legii
criticate nu restrâng dreptul la pensie, ca drept fundamental prevăzut la
art.47 alin.(2) din Constituţie, ci prevăd recalcularea pensiilor de serviciu,
prin algoritmul utilizat de Legea nr.19/2000, cuantumul rezultat fiind mult
mai mic, ceea ce conduce astfel la eliminarea pensiei de serviciu, sub
aspectul cuantumului acesteia. Or, legiuitorul este în măsură să acorde, să
modifice sau să suprime componenta suplimentară a pensiei de serviciu, în
funcţie de posibilităţile financiare ale statului, dar, evident, cu respectarea şi
a celorlalte prevederi sau principii constituţionale.
Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art.53, referitoare la
restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamenatale nu au
aplicabilitate în cauza de faţă. De asemenea, nici susţinerile autorului
obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile în care se stabileşte
situţia de urgenţă, astfel cum este definită prin dispoziţiile Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr.1/1999, nu sunt relevante.
IV. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea
art.124 alin.(3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră
că Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, prin
eliminarea pensiei de serviciu a magistraţilor, contravine principiului
independenţei judecătorilor.
Art.3 din legea criticată prevede că pensiile stabilite la art.1, printre
care şi „lit.c) pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor şi
judecătorilor, respectiv magistraţilor asistenţi ai Curţii Constituţionale”
cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului
mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizându-se algoritmul de
calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
Pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor şi magistraţilorasistenţi
sunt reglementate în art.82 alin.(1) din Legea nr.303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi
completările ulterioare, potrivit căruia „Judecătorii, procurorii,
magistraţii-asistenţi [..], cu o vechime de cel puţin 25 de ani în funcţia de
judecător ori procuror, magistrat-asistent [..], se pot pensiona la cerere şi
pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în
cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de
încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi
sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării.”
Curtea observă că, din dispoziţiile art.1 lit.c) şi art.3 ale legii criticate,
reiese că pensia de serviciu a judecătorilor, procurorilor şi magistraţilorasistenţi,
reglementată prin art.82 din Legea nr.303/2004, şi pensia de
serviciu a judecătorilor Curţii Constituţionale, reglementată prin art.72 alin.
(2) din Legea nr.47/1992, în cuantum de 80% din indemnizaţia de încadrare
brută lunară sau din salariul de bază brut lunar, se recalculează utilizând
algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare, algoritm utilizat pentru toţi asiguraţii din sistemul public general,
ceea ce echivalează cu eliminarea pensiei de serviciu a magistraţilor, sub
aspectul cuantumului acesteia. Este evident, însă, că dispoziţiile legii
criticate se referă numai la cuantumul pensiei de serviciu, rămânând
neafectate cerinţele speciale de acordare a pensiei de serviciu a magistraţilor,
cerinţe prevăzute de acelaşi text din Legea nr.303/2004 - şi anume vechimea
de cel puţin 25 de ani în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent ori
alte funcţii expres prevăzute de lege şi vârsta minimă de pensionare de 60
ani - şi care constituie condiţii speciale faţă de condiţiile generale aplicabile
celorlalţi asiguraţi din sistemul public de pensii.
Analizând enumerarea prevăzută în art.1 lit.c) din legea criticată, şi
anume judecătorii, procurorii şi judecătorii, respectiv magistraţii asistenţi ai
Curţii Constituţionale, Curtea observă, pe de-o parte, că dispoziţiile criticate
nu menţionează o altă categorie de magistraţi, care, potrivit art.82 din Legea
nr.303/2004, are dreptul la pensie de serviciu, şi anume magistraţii asistenţi
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, constată că este
necesară o examinare a statutului magistraţilor.
Astfel, statutul judecătorilor şi procurorilor este reglementat la nivel
constituţional, în art.125 - pentru judecători şi în art.132 – pentru
procurori, dispoziţii care fac parte din Titlul III „Autorităţile publice”,
Capitolul VI – „Autoritatea judecătorească”, Secţiunea 1 „Instanţele
judecătoreşti” (art.124-130), Secţiunea a 2-a „Ministerul Public” (art.131
şi art.132) şi Secţiunea a 3-a „Consiliul Superior al Magistraturii” (art.133
şi art.134). Potrivit art.125 din Legea fundamentală, judecătorii numiţi de
Preşedintele României sunt inamovibili; propunerile de numire, precum şi
promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa
Consiliului Superior al Magistraturii, iar funcţia de judecător este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior. Potrivit art.132 din
Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului
legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea
ministrului justiţiei, iar funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior.
La nivel infraconstituţional, statutul magistraţilor este reglementat
prin Legea nr.303/2004, potrivit căreia judecătorii sunt independenţi, se
supun numai legii şi trebuie sa fie imparţiali, procurorii numiţi de
Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în
condiţiile legii, iar magistraţii-sistenţi se bucură de stabilitate. Capitolul II
din Legea nr.303/2004 stabileşte o serie de incompatibilităţi şi interdicţii
pentru judecători şi procurori, care se aplică în mod corespunzător şi
magistraţilor-asistenţi, cum ar fi: judecătorilor şi procurorilor le este
interzis să desfăşoare activităţi comerciale, să desfăşoare activităţi de
arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, să aibă calitatea de
asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control
la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de
credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi
naţionale sau regii autonome, să aibă calitatea de membru al unui grup de
interes economic; judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide
sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu
caracter politic; judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea
atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a
convingerilor lor politice; judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima
public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra
unor cauze cu care a fost sesizat parchetul; judecătorii şi procurorii nu pot
să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă
procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în
cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate
care, potrivit legii, se realizează de avocat etc. Potrivit art.66 din Legea
nr.303/2004 atât incompatibilităţile şi interdicţiile, cât şi formarea
profesională continuă şi evaluarea periodică, drepturile şi îndatoririle,
precum şi răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor se aplică
în mod corespunzător şi magistraţilor-asistenţi.
Pe de altă parte, distinct de statutul judecătorilor şi procurorilor,
statutul judecătorilor Curţii Constituţionale este reglementat la nivel
constituţional în art.144 – „Incompatibilităţi” şi art.145 – „Independenţa şi
inamovibilitatea” din Titlul V „Curtea Constituţională”, potrivit cărora
funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul juridic superior, iar judecătorii Curţii Constituţionale sunt
independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.
La nivel infraconstituţional, statutul judecătorilor Curţii Constituţionale este
reglementat în Capitolul VI din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.643 din 16 iulie 2004.
Analizând toate aceste statute speciale, reglementate atât la nivel
constituţional, cât şi la nivel legal, şi ţinând cont de faptul că art.124 alin.(3)
din Constituţie nu conţine expressis verbis o obligaţie a existenţei pensiei de
serviciu a magistraţilor, Curtea urmează să analizeze conţinutul acestui
principiu constituţional.
Astfel, Curtea reţine că atât independenţa justiţiei - componenta
instituţională (conceptul „independenţei judecătorilor” nereferindu-se
exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi
independenţa judecătorului - componenta individuală, implică existenţa
unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în
activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate
decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei
proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor
judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi
administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în
funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii
de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei
respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite
finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu
natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma
asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor
magistraţilor etc.
Este indubitabil faptul că principiul independenţei justiţiei nu poate fi
restrâns numai la cuantumul remuneraţiei (cuprinzând atât salariul, cât şi
pensia) magistraţilor, acest principiu implicând o serie de garanţii, cum ar
fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii
solide care să asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi
magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei),
stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare,
independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii
judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa
justiţiei include securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi
asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a magistraţilor.
În concluzie, Curtea constată că principiul independenţei justiţiei
apără pensia de serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii
financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale
acestui principiu.
Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, cât şi în
jurisprudenţa altor Curţi Constituţionale, s-a statuat că stabilitatea
financiară a magistraţilor reprezintă una dintre garanţiile independenţei
justiţiei.
Astfel, prin Decizia nr.20/2000 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a art.41 alin.(2) din Legea privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi a dispoziţiilor art.198 din aceeaşi
lege prin care a fost abrogat art.103 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorească, republicată, decizie publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.72 din 18 februarie 2000, Curtea a statuat că pensia de
serviciu pentru magistraţi, introdusă în anul 1997 prin efectul modificării şi
completării Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, a fost
instituită în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere
în magistratură. Conform reglementărilor menţionate, pensia de serviciu se
acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor, care, în
privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un
anumit număr de ani numai în magistratură. Instituirea pensiei de serviciu
pentru magistraţi „nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod
obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă
din rigoarea statutului special căruia trebuie să i se supună magistraţii”.
Astfel, acest statut special stabilit de Parlament prin lege este mult mai
sever, mai restrictiv, impunând magistraţilor „obligaţii şi interdicţii pe care
celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Într-adevăr acestora le sunt
interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le
asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să
le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de
cel avut în timpul activităţii.”
Constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.198 din Legea
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin
care se abroga art.103 din Legea nr.92/1992, republicată, Curtea
Constituţională a observat totodată că „această abrogare a reglementării
legale referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi este contrară
exigenţelor actuale pe care importante documente internaţionale le
exprimă în mod direct cu privire la drepturile magistraţilor, în
considerarea importanţei rolului acestora în apărarea statului de drept. A
mai reţinut Curtea că „Principiile fundamentale privind independenţa
magistraturii”, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite
pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august -
6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr.
40/146 din 13 decembrie 1985, prevăd în mod expres prin art.11 că
„durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor,
remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de
pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”. În mod asemănător,
„Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi
rolul judecătorilor”, adoptată la 13 octombrie 1994 de Comitetul
Miniştrilor al Consiliului Europei, subliniind importanţa independenţei
judecătorilor în scopul întăririi preeminenţei dreptului în statele
democratice şi în considerarea art.6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a "Principiilor
fundamentale [ale Organizaţiei Naţiunilor Unite] privind independenţa
magistraturii", anterior menţionate, a stabilit, printre alte importante măsuri
pe care statele membre urmează să le adopte, şi pe aceea "de a veghea ca
statutul şi remuneraţia judecătorilor să fie pe măsura demnităţii profesiei
lor şi a responsabilităţilor pe care şi le asumă". De asemenea, art. 6.4 din
"Carta europeană privind statutul judecătorilor", adoptată în anul 1998,
prevede că "În mod special, statutul garantează judecătorului sau
judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după
ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al
cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei
remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională”.
De asemenea, Curtea a constatat că în toate aceste documente
principiile şi măsurile stabilite cu privire la statutul şi drepturile
magistraţilor sunt puse în relaţie directă cu prevederile art.10 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu cele ale art.6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, referitoare la dreptul fundamental al oricărei persoane de a
fi judecată de un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin
lege.
În aceste condiţii, Curtea Constituţională a constatat că, deşi unele
dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare
prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc,
fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la
care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor
art.11 şi 20 din Constituţie.
Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că raţiunile pe care se
întemeiază prevederile din actele internaţionale avute în vedere în
considerentele anterioare ale acestei decizii se află în convergenţă cu
dispoziţiile art.124 alin.(3) din Constituţie, conform cărora „Judecătorii
sunt independenţi şi se supun numai legii”. Într-adevăr, „aceste dispoziţii
constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme
constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a
legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a
independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa
statului de drept, prevăzută prin art.1 alin. (3) din Constituţie”. Aşa fiind,
Curtea a decis că abrogarea dispoziţiilor de lege referitoare la pensia de
serviciu a magistraţilor contravine şi principiului stabilit prin art.124 alin.
(3) din Constituţie.
Curtea Constituţională din Letonia, prin Hotărârea din 18 ianuarie
2010, a declarat neconstituţionale şi inaplicabile anumite prevederi din
Legea referitoare la puterea judiciară, constatând că acestea contravin
principiului independenţei judecătorilor, consacrat prin art.83 din
Constituţia letonă. Parlamentul - ţinând cont de situaţia financiară a
Letoniei şi de angajamentele externe ale ţării – a decis recalcularea
salariilor judecătorilor, ceea ce ar fi condus la o scădere a cuantumului
remuneraţiei acestora. În acest sens, Curtea Constituţională a constatat că
noţiunea de independenţă a judecătorilor include o remuneraţie adecvată,
comparabilă cu prestigiul profesiei şi cu scopul responsabilităţii lor. Luând
în considerare statutul judecătorului, scopul remuneraţiei judecătorilor este
atât de a asigura independenţa, cât şi de a compensa în mod parţial
restricţiile impuse prin lege. Totodată, cerinţa asigurării unei remuneraţii
adecvate pentru judecători este nu numai în conexiune cu principiul
independenţei judecătorilor, dar şi cu cerinţele de calificare şi competenţă
stabilite şi cu interdicţiile impuse acestora.
Curtea Constituţională din Lituania, prin Hotărârea din 12 iulie
2001, a statuat că în statele democratice este acceptat faptul că judecătorul
care trebuie să soluţioneze litigiile din societate, inclusiv acelea între
persoane fizice sau juridice şi stat nu trebuie să aibă numai o înaltă
calificare profesională şi o reputaţie perfectă, dar trebuie să fie independent
din punct de vedere material şi trebuie să aibă un sentiment de siguranţă cu
privire la viitorul său. Statul are obligaţia de a stabili remuneraţia
judecătorilor astfel încât să compenseze statutul, funcţiile şi
responsabilităţile acestora, iar menţinerea remuneraţiei judecătorilor este
una dintre garanţiile independenţei judecătorilor.
Curtea Constituţională din Cehia, prin Hotărârea din 14 iulie 2005, a
reţinut că în statele democratice securitatea financiară este recunoscută în
mod clar ca unul dintre elementele esenţiale care asigură independenţa
judecătorilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat în mod
expres asupra împrejurării dacă reducerea sau eliminarea pensiei de
serviciu a magistraţilor ar contraveni principiului independenţei
judecătorului, însă, pornind de la prevederile art.6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la
dreptul la un tribunal independent şi imparţial, în Cauza Cooper contra
Regatului Unit, 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că,
pentru a stabili dacă un tribunal este independent, trebuie să fie luaţi în
considerare următorii factori: modul de desemnare şi durata mandatului
membrilor ce-l compun; existenţa unei protecţii adecvate împotriva
presiunilor exterioare; posibilitatea de a se verifica dacă el prezintă sau nu
aparenţa de independenţă.
Cu privire la susţinerea autorului sesizării de neconstituţionalitate,
potrivit căreia reglementarea pensiei de serviciu pentru anumite categorii
profesionale şi, deci, şi pentru judecători îşi găseşte temeiul legal în
legislaţia europeană, şi anume Directiva Consiliului Comunităţilor Europene
86/378/CEE din 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor
profesionale de securitate socială, astfel cum a fost modificată prin Directiva
96/97/CE a Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996, Curtea
observă că acest act european creează cadrul legal la nivelul Uniunii
Europene pentru ca statele membre, în considerarea locului şi a rolului unui
anumit sector profesional să stabilească pentru acesta un regim profesional
de securitate socială, cu respectarea principiului egalităţii de tratament între
bărbaţi şi femei. Or, criticile aduse Legii privind stabilirea unor măsuri în
domeniul pensiilor se referă la eliminarea pensiei de serviciu a judecătorilor,
ceea ce ar contraveni principiului independenţei justiţiei, iar nu la o
eventuală diferenţă de tratament între femei şi bărbaţi, şi, deci, o
discriminare, în ceea ce priveşte acordarea pensiei sau vârsta de pensionare.
Pe de altă parte, în Expunerea de motive a Legii privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor, Guvernul arată că „apariţia unor sisteme
speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii şi tratamente
favorabile unor categorii profesionale a condus la crearea unui decalaj uriaş
între cea mai mare şi cea mai mică pensie plătită de stat” şi că existenţa
unor acte normative care reglementează organizarea şi funcţionarea
diferitelor sisteme de pensii de tip public în prezent, „îngreunează în mod
evident funcţionarea sistemului de pensii”.
Curtea reţine că aspectele de ordin financiar din Expunerea de
motive a Guvernului nu pot constitui veritabile argumente în sprijinul
constituţionalităţii dispoziţiilor legii criticate, însă pot reprezenta un punct
de plecare în analizarea de către legiuitor, a oportunităţii eliminării
dreptului persoanelor asimilate de a beneficia de pensia de serviciu a
magistraţilor, în măsura în care nu li se impune respectarea aceluiaşi statut
restrictiv de drepturi. Pe de altă parte, referitor la decalajul uriaş dintre cea
mai mică şi cea mai mare pensie plătită de stat, - având în vedere că pensia
de servicu a magistraţilor este în cuantum de 80% din baza de calcul
reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de
bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de activitate
înainte de data pensionării – se poate analiza de către legiuitor necesitatea
luării unor măsuri pentru evitarea eventualelor practici de acordare
nejustificată a unor drepturi salariale suplimentare în ultima lună de
activitate înainte de data pensionării, în scopul măririi substanţiale a bazei
de calcul a pensiei de serviciu.
Având în vedere toate aceste considerente şi ţinând cont de
jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la pensia de serviciu a
magistraţilor, Curtea constată că statutul constituţional al magistraţilor -
statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de
incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe
care le implică exercitarea acestor profesii, impune acordarea pensiei de
serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de
drept, prevăzut de art.1 alin.(3) din Legea fundamentală.
Aşadar, obiecţia de neconstituţionalitate a legii criticate, raportată la
principiul independenţei justiţiei este întemeiată şi, prin urmare, Curtea
constată că dispoziţiile art.1 lit.c) din Legea privind stabilirea unor măsuri
în domeniul pensiilor - prin care se elimină „pensiile de serviciu ale
judecătorilor, procurorilor şi judecătorilor, respectiv magistraţilor
asistenţi ai Curţii Constituţionale” – sunt neconstituţionale.
În final, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul
deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(4)
din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept şi,
în consecinţă, aşa cum a statuat şi în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia
nr.1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009), atât Parlamentul, cât şi Guvernul,
respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite
de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei
decizii.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.
(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al
art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
C U R T E A C O N S T I T U Ţ I O N A L Ă
În numele legii
Decide:
1. Constată că dispoziţiile art.1 lit.a), b), d) – i) şi art.2-12 din Legea
privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale.
2. Constată că dispoziţiile art.1 lit.c) din Legea privind stabilirea unor
măsuri în domeniul pensiilor sunt neconstituţionale, în raport cu prevederile
art.124 alin.(3) şi art.132 alin.(1) din Constituţie.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la 24 şi 25 iunie 2010 şi la acestea au
participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte
Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion
Predescu, Puskás Valentin Zoltán, Tudorel Toader, judecători.